Ia-l pe NU în brațe

Ca tot omul aseară după cabinet am intrat să îmi cumpăr ceva pentru micul dejun de a doua zi. Nimic interesant până acum, nu? Printre rafturi o mămică cu un kinder de circa trei ani tot la cumpărături. Dincolo de uimirea mea că la ora acea copiii ar trebui să doarmă, am remarcat că cel mic era într-o negare totală. La orice întrebare pusă de mama lui, răspundea cu NU. Urmăream fața mamei care schimba culori, culori, vocea trecea prin toate tonalitățile și limbajul corpului trădă o iminentă izbucnire nervoasă.

Dar eu nu scriu articole de parenting, pentru că sunt de modă veche și cred că o educație corectă însemnă: disciplină, respect și reguli. Așa că revenind la oile noastre, observ că noi ăștia maturii, uităm să folosim corect cuvântul NU! Și nu este de mirare dat fiind faptul că ne-am luat-o pe cocoașă de mici când tocmai exersam dezvoltarea personalității. Nu ne aducem noi aminte de dialogurile ”constructive” cu părinții?

– mănâncă!

– nu îmi este foame!

– trebuie să mănânci! treci la masă sau te pocnesc….

Ei, poate am exagerat eu un pic dar cu toții avem povești cu ROBIREA NU-ului din viață.  La mine de exemplu cruciada se duce pe dormitul după-masă, mâncatul tot din farfurie și venitul la oră fixă acasă de la joacă. Greu le-a fost părinților să se lupte cu încăpățânarea mea și mai mereu era remiză.

Dincolo de poveste, (mereu mă străduiesc să nu fac introduceri lungi dar nu îmi iese) este necesar să înveți să spui NU în viață. Vă rog să mă credeți, mare parte din munca mea în cabinet este să restaurez puterea lui NU. Nu abuzului, nu adicției, nu fricii, nu blocajului, nu minciunii, nu violenței și lista continuă.  Am descoperit o subtilitate psihologică a manifestării NU-ului:  tocmai pentru că de mici nu am reușit să integrăm corect acest NU, mai apoi el devine unul dintre marii sabotori din viață.

Observați vă rog în viețile voastre cât de dificil este să le spuneți NU părinților deși poate acum, la casa voastră, în deplină maturitate nu mai trebuie să dați explicații nimănui. Nu mai trebuie să faceți frumos, nu mai trebuie să fie dorința voastră pusă la coada priorităților.  Și acum observați că acea greutate de a spune NU persoanelor  dragi (părinți, parteneri de viață, frați, surori, copii) se transferă foarte ușor către autoritatea șefilor. Și uite așa, se nasc abuzurile. De te trezești că nu poți spune NU șefului care te umilește, te muncește peste program, te ignoră sau mai mult îți face viața un iad pentru că….poate îi permiți.

Departe de mine gândul să dau impresia că le știu pe toate, dar ce știu, știu bine. Țin minte că atunci când am restaurat NU-ul în viața mea, în afară de o imensă eliberare am simțit și o imensă vină. Mă întrebam dacă nu cumva am devenit o persoană rea,  (și de aici altă chestiune de dezbătut într-un articol, sentimentul de vinovăție). Am învățat să spun Nu, părinților, copilului meu (Doamne, ce prost m-am simțit), colaboratorilor, partenerului de viață, prietenilor. În acea perioadă mă simțeam exact ca și copilul de trei ani care spune într-una, nu, nu, nu. Cu cât rosteam mai mult, cu atât eliberam presiunea. Trăiam sentimente contradictorii, îmi plăcea dar îmi displăcea sentimentul de vinovăție. Mă temeam că îmi cade imaginea de ”fată bună”, că rămân fără prieten, iubit, admirație. Dar iată că am supraviețuit, mi-am recăpătat viața așa cum mi-o doresc eu și nu s-a întâmplat nimic grav. Ba chiar am învățat să rafinez acest NU.

Iată ghidul meu personal de nu-uri:

NU-ul hotârăt! Folosit ferm după integrarea experienței de viață. Nu fac lucruri care îmi fac rău.

NU ACUM! Îl folosesc cu succes în situațiile în care dă cineva, oricine, buzna cu nevoia lui peste nevoia mea.

NU POT! Doamne, ce mult îl iubesc. Nu pot-ul ăsta mi-a băgat mințile în cap. Orice om matur și echilibrat trebuie să știe bine ce poate și ce nu. Și știți ceva? Nu simt că sunt slabă, fără ambiție sau alte minuni motivaționale. Simt doar că sunt realistă și blândă cu mine.

NU ÎMI PLACE! Oh, da, mi-am câștigat dreptul de a spune ce îmi place și ce nu. Asertiv desigur, fără să rănesc, dar spun, și spunând simt că îmi respect ființa. Am dreptul să nu îmi placă ce place altuia, nu? Am dreptul să aleg între ce îmi place și ce nu, nu-i așa?

NU VREAU! Aici este cu dus și întors. Am observat că spun asta mai ales iubitului meu. Pentru că mă alint și vreau atenție. Când spun nu vreau practic arunc o nadă spre negociere. Dar nu este rețeta universală, utilizați asta cu măsură.

Probabil că mai sunt sute de forme de NU, chiar aș fi curioasă să îmi spuneți care sunt ale voastre. Dar cum NU comentați articolele mele, nu am să știu niciodată.

Chiar, de ce nu comentați?

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

7 + fourteen =