Mă mulțumesc pe mine sau îi mulțumesc pe părinți?

M-am așezat în fața tastaturii cu gândul să scriu ușor articolul. După primele cuvinte m-am oprit. Subiectul este greu. Ani de zile am văzut și voi mai vedea probabil, oameni care se zbat în una dintre cele mai grele dileme: mulțumirea mea sau cea a părinților. Nu contează anii pe care îi ai, nu contează statutul sau studiile, fericirea pe care o resimți în propria familie,  conteasufletul tău simte mâhnirea când nu ești apreciat de părinți.

A fi părinte nu este ușor. Trebuie să îmbini corect rolul cu cel care ești tu cu adevărat. Și tu înainte de a fi părinte ai fost copilul mamei și al tatălui tău. După care ai fost femeie sau bărbat. Ai iubit, ai trăit diferite experiențe pe care acum le dai mai departe. Dacă viața a fost blândă cu tine, îți vei învăța copii că viața este frumoasă, că este mai important să iubești decât să te temi și că eșecul este parte importantă din succes. Dar dacă viața a fost grea, este foarte probabil că lecțiile tale ca și părinte vor fi legate de frică, compromis și eșec. Ca și părinte trebuie să îndrumi, să nu faci rău, să fii alături de copilul tău necondiționat. Și nu este ușor deloc. Doar dacă privești cu responsabilitate rolul tău poți avea grijă să nu frângi aripi de copil.

Până ce ne trăiesc părinții vom fii copiii lor. Indiferent de natura relației cu ei legătura există și prin această legătură simțim apreciere, iubire, acceptare sau dimpotrivă. Am întâlnit atât de mulți oameni care în spatele depresiei tânjeau după un ”te iubesc așa cum ești ,copilul meu”. Am întâlnit oameni care somatizau bolile sau durerea emoțională a părinților și oameni care aveau tot ce își doreau pe lumea aceasta în afară de acel ”sunt mândru de tine, copile”.

Subiectul acesta este atât de delicat și amplu încât realizez că nu sunt suficiente cuvintele. Mi-aș dori ca fiecare dintre voi când citiți aceste rânduri să înțelegeți cât de important este să fie armonie, acceptare și iubire mărturisită între părinți și copii. Altfel nu există acea liniște din care ne încărcăm cu energia emoțională atât de necesară vieții.

De la părinți învățăm primele lecții. Învățăm cum arată lumea, cum arătăm noi în lume, cum vom reuși în viață. Fetițele învață să fie femei de la mama. Mama este cea care ne învața să fim feminine, să gestionăm relația cu bărbații și să facem din casă, acasă. La rândul lor băieții învață de la tata cum să fie bărbați care pun pe masă o pâine, susțin o familie dar știu să mângâie și o femeie.

Realizați ce multe goluri emoționale avem?

Generațiile de părinți se schimbă și aceasta nouă începe să abordeze altfel rolul de părinte. Sunt oameni care au înțeles că problemele au rădăcini adânci în copilărie și încearcă să nu predea ștafeta cu probleme copiilor lor. Dar nu toată lumea găsește căi de vindecare.

Părintele dăruiește, copilul primește, asta este ordinea. Dar câtă confuzie este în această dinamică? Câți părinți nu au confundat dăruirea cu sacrificiul? Și sacrificiile au note de plată. Câți copii nu s-au simțit datori, abandonând vise sau talente ca să ofere la schimb liniștea părinților? Câți copii ajunși adulți rămân prinși în capcana relațiilor toxice pentru că nu pot merge la părinți să spună ”mamă, tată, sunt un om nefericit, vreau să ies din căsnicie”. Generații de oameni care au ales cariere după ce a zis mama sau tata. Oameni care merg zilnic la un loc de muncă unde pleacă capul doar pentru că așa au învățat de la părinți.

Relația între părinți și copii au un corespondent real în zona socială. Dacă citim atent studiile despre psihologia poporului român vom regăsi o poveste despre tradiții prost interpretate, frici și aplecare câtre fatalitatea ”crucii care trebuie purtată”. Cu toții vrem vieți bune un viitor frumos pentru copiii noștri dar toate acestea sunt posibile doar dacă ne uităm peste umăr în spate.

Care este relația mea cu părinții? Dar relația părinților cu mine?

Ceea ce mulți dintre voi veți observa este faptul că nu există reciprocitate. Uneori copiii își iubesc mai mult părinții.  Alte ori părinții cocoloșesc prea mult un copil ajuns deja la maturitatea de a-și lua viața în mâini confiscându-i practic viața. Doar o privire atentă din perspectiva de observator poate aduce la lumină adevărul. Și pentru acest lucru este nevoie de un imens curaj. Doar privind obiectiv fără a pune etichete sau judecăți, poți echilibra această relație pe atât de fragilă cât indestructibilă.

Ce ai avea nevoie să auzi de la părinții tăi? Acesta este primul pas de vindecare.

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

3 + sixteen =