Pătrățelul fermecat

Dacă ți-aș spune că trăiești într-un pătrățel fermecat m-ai crede?
Dacă ți-aș spune că nu contează ce ești, cât ai și ce faci, te-ai simți confortabil?
Dar dacă ți-aș spune că ești singur în toate relațiile tale dacă nu ești clipă de clipă cu tine, ai simți că nu ești iubit?

Trăim cu toții în pătrățelul fermecat.
Laturi construite de la început de familie și mai apoi stabilizate sau nu de societate. Laturi mari sau mici, înalte sau strâmte, transparente sau opace. Dar tot laturi. Doar dincolo de ele începe libertatea.
Și da, acum când citiți asta poate stați la birouri, acasă, trafic, mașină, la o masă de restaurant sau în pat confortabil. Eu pe de altă parte scriu din pătratul meu creat și înfrumusețat de familie, meserie și micile bucurii. Dar tot laturi, nu? Laturi cu spoială de iluzie că știu, că fac, că vreau. Și cu toate asta, cu realitatea crudă că peste 100 de ani nu mai contează nimic din cea am făcut dacă nu am lăsat ceva bun pentru omenire, aduc zilnic câte un fir de nisip pentru castelul vieții. Și nici la voi nu este diferit. Peste 100 de ani va conta doar ce ați lăsat bun pentru copiii voștri care la rândul lor vor face același lucru pentru copiii lor. Vor rămâne valori, educație, natură. În rest prea puține lucruri contează. Probabil că omenirea încă nu are perspectiva dorului de iarbă, pomi, ocean, faună, floră. Că altfel nu îmi explic cum putem să fim atât de nepăsători.

Și peste laturile pătrețelului noi mai punem etichete. Multe echichete cu atribute unele mai strălucitoare, altele mai gri sau negre, după sufletul fiecăruia. Nu putem trăi fără ele și multe le trimim moștenire grea de străbuni. De unele nu scăpăm niciodată pentru că ne temem de durerea desprinderii de rău. Etichetele se smulg cu durere ca mai apoi rănile vindecate să nu mai permită lipirea altora.

Unii o numesc soartă, eu o numesc alegere de viață. Este întotdeauna mai simpu să te complaci în povestea unui Demiurg care controlează decât să îți percepi propria libertate. Controlul este o formă de protecție uneori și asta o văd atât de clar la poporul nostru. Atâta timp cât cineva te controlează, contezi. Oare?!

Și mă gândeam cât de necesar este pătrățelul fermecat ca noi să stăm în aparenta noastră siguranță. Ne ascundem după cuvinte, stări, sentimente. Dăm nume trăirilor uneori chiar le dăm prea multă importanță. Vrem schimbare mergând pe același drum, țipăm după normalitate cu gura închisă și mergem prin viață cu ochii închiși.

Din alte pătrățele se mai ridică din când în când câte un vârf de cap rapid perceput ca fiind lider, înțelept, vizionar, guru. Cu un cap mai sus, ochii lor se uită în zare peste întortocheatul drum care pare fără ieșire. Strigă despre libertate, arată spre viitor, clamează viața dar nu rup ziduri. Și asta de mii de ani. Din când în când un cap ridicat cade. Cade secerat sau strivit chiar de cei care l-au apaudat îndelung. Și istoria noastră este plină de astfel de exemple. Nu de capete săltate ducem lipsă ci de perspectiva verticalității.

Te naști, trăiești, iubești, mori. Patru grinzi de viață. Între ele, ziduri sau dor de libertate.
Doar viață, nimic altceva…

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

twenty − nineteen =