Joaca de-a omul mare

Niciodată nu am judecat oamenii care trăiesc simplu. Oameni care nu și-au pus întrebări legate de misiunea vieții, de scopul Sinelui sau de ce lasă în urmă lor pentru societate. Ba chiar de multe ori i-aș privi cu oarecare invidie dacă nu aș observa că și ei au problemele lor. Pentru mulți există un Dumnezeu rău care-i pedepsește, o soartă care le decide viețile sau boli care derivă firesc din numărul anilor.

Pe de altă parte mă întreb ce faci cu o brumă de cunoaștere adunată în ani dacă observi că indiferent de câte știi sau prin câte ai trecut, cumva în fața vieții tot copil te afli. Și cum copilăria nu a fost doar o etapă roz și pufoasă, cel puțin pentru cei care au trăit fără dezvoltare personală, empatie, parenting, orice ai face te trezești uneori cu sentimentul că ai vrea să te refugiezi sub o instanță de arhietip parental care să te apere.

Viața are darul să te ducă de cele mai multe ori pe aceleași căi parcă să îți mai arate odată că nu ți-ai învățat lecția foarte bine și poate definitiv.  Ați observat că de multe ori după o perioadă grea vă promiteți că nu mai treceți în viața voastră prin așa ceva și ghici ce? După un timp tot acolo trageți.

Ce forță ne atrage în același carusel de trăiri? Ce trebuie să învățăm? Cât de greu trebuie să ne fie să ne rupem odată pentru totdeauna de iluzia că undeva există niște adulți ideali care ne apără? Cum de nedreptatea, limitatea, umilință doar la fel fe tare? Ce ne face ca în fața vieții să ne simțim de cele mai multe ori copii neputincioși?

În copilărie aveam impresia că totul este posibil. Copiii cu care ne jucam aveau aceiași energie, aceiași dorință de joacă și exista lipsa unei mize fățișe. Azi erai tu lider, mâine altul, poimâine îți recâștigai iar locul și totul era foarte firesc. Nota discordantă o dădeau adulții care: te judecau, îți judecau naivitatea copilărească, te comparau, te limitau și de multe ori tăiau din senzația că viața este o grădină plină de bunătăți din care te vei servi până la bătrânețe.

În coplilărie toți eram egali. Tu aveai o bicicletă, eu nu, nu era nici o problemă, eu îți împrumutam ceva, tu bicicleta. Eu aveam blugi, tu nu, pentru noi copiii erau doar pantaloni. Școala era pentru toți acel loc în care mai și trebuia să faci ceva. Nu aveam perspectiva importanței școlii pe care o faci. Nota discordantă o făceau adulții: la școala te întrebau profesorii ce meserie au părinții tăi și observai că nu era același lucru să ai părinți medici sau…muncitori.

În copilărie totul trecea repede. Și când spus totul mă refer acum cu mintea de om adult fix la capacitatea de a te repune pe picioare chiar și după cele mai grele traume. Notă discordantă o făceau adulții: care cu tenacitate continuau să aibă acțiuni traumatizante împotriva copilăriei. Mulți adulți de acum au fost copiii bătuți, umiliți neglijați, abuzați de ieri.

Acum la vârstă adultă te împotmolești exact acolo unde în copilărie ți s-a tăiat aripile. Mai crezi că pentru tine totul este posibil? Că poți oricând să o iei de la zero?

Mai crezi că suntem cu toții egali? Că avem șanse egale cu cei care au avut mai mult, mai repede sau altfel?

Îți mai trece la fel de repede supărarea? Mai poți ierta de pe o zi pe alta?

Dacă mă întrebati pe mine, vârsta adultă este cea care are nevoie de extrem de multă atenție exact la acele aspecte care vin pe tăcute din copilărie. Acum nu mai ai adulți care să te limiteze sau judece.

Ce scuză îți repeți ca să nu ai viața pe care ți-o dorești?

 

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

eighteen − 7 =