Prețul asumării

Dacă nu aș avea încredere că ființa umană are momente de cotitură către normalitate și echilibru, m-aș uita cu îngrijorare în viitor. Numai zilele trecute mi-au trecut în fața ochilor acțiuni umane greu de înțeles: am văzut un copil certat cumplit de mama lui pentru că cerea afecțiune, un cățel a fost lăsat legat de o bancă și abandonat pe motiv că va crește prea mare pentru apartament și o bătrână urla la un tânăr care-i trecuse prin față grăbit (cerându-și scuze) cu o ferocitate de zmeoaică.

Fiecare generație vine cu lecția ei. Dacă ne privim cu atenție bunicii vom observa frica lor de a nu avea suficientă mâncare și frica cumplită de autoritate care s-a născut în epoca comunistă. Părinții noștri au frica de a nu avea siguranța pensiei și a banilor de medicamente. Ei au trăit vremurile în care casa și locul de muncă erau asigurate, în plus nu erau atâția oameni bolnavi grav. Generația tânără aparent nu are frici dar la o analiză atentă ele apar deghizate în blocaje, violență, tulburări comportamentale și abuzuri de substanțe. Tânărului din ziua de astăzi nu-i mai este teamă pentru că s-a născut cu ea, a devenit un companion cunoscut din momentul în care mama lui a început să se teamă de toate bolile, alergiile și pericolele pe care o industrie farmaceutică o i-o perinda în fața ochilor. Și așa, generația tânără  a ajuns să se teamă de viață, iubire și normalitate.

Vremurile de astăzi nu sunt nici mai grele nici mai ușoare decât cele trecurte, sunt doar altfel și sunt rodul evoluției umane cu toate notele de plată ce le vom plăti. Ca soluție de cotitură, din punctul meu de vedere, asumarea este un prim pas către vindecare. Asumarea înseamnă să te uiți cu curaj la tine, să admiri ce ai de admirat și să repari ce ai de reparat. Asumarea înseamnă să nu te repezi să ridici primul piatra ci să te repezi mai degrabă să te privești obiectiv într-o oglindă: tu nu ai greșit niciodată?

Da, trebuie să ne asumăm noi toți, că sănătatea, bunăstarea și viitorul unui popor depinde de fiecare. De la cel mai mic la cel mai mare.

Tot de asumare ține și obiectivitatea, și da, dacă ne uităm obiectiv la noi fiecare, mai avem foarte multe de învățat și reparat.

Trebuie să ne asumăm trecutul, cu bune și rele tocmai că am învățat din el și nu mai repetăm greșeli. Sau?

Este momentul să ne asumăm iubirea, iertarea și greșelile. Fără acest mare pas, batem pasul pe loc, încâlciți în poveștile noastre, al părinților, al neamului.

Deși este greu de înțeles poate tocmai pentru faptul că niciodată nu ne-am aplecat asupra subiectului mulți dintre noi, fără o continuă educație nu există progres.  Asumarea rădăcinilor, asumarea tipului de educație pe care l-am primit, asumarea fricilor și poate nu în ultimul rând asumarea loialităților pe care le avem, ne poate da un tablou complet al vieții actuale în care trăim. Mulți încă încearcă să își mulțumească părinții stând în relații toxice, alții acceptă un abuz din frica de a începe o nouă viață. Mulți încă pretind că au soluții la problemele tale când problemele lor zac nerezolvate.

Închei cu un îndemn: cum ar fi dacă timp de o săptămână ți-ai asuma că mai sunt atâtea lucruri pe care nu le știi? Că poți să îți asumi cu curaj orice nou început? Și nu în ultimul rând, cum ar fi dacă ți-au asuma că nu poți mulțumi pe toată lumea în afară de tine?

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

6 + thirteen =