Lecția de viață: A Primi!

Am scris mai rar. Nu din lipsa de disciplină ci mai mult datorită unei remarci: ”Adriana, articolele tale sunt incomode, îți dau ziua peste cap. Scrii despre lucruri pe care cumva nu dorim să le scoatem la suprafață…”

Și m-am oprit. Dacă avea dreptate? Dacă în loc de a aduce un zâmbet, un moment de relaxare, eu scormonesc cu cuvinte prin sufletul omului? Am stat puțin pe gânduri știind bine că nu voi putea vreodată așterne pe hârtia virtuală subiecte care trec ușor, dau soluții universale, acuză sau atrag atenția asupra suferinței. M-am învârtit la gândul că e bine să am un site, că îl voi ține acolo cu poze frumoase și cam atât. Dar ar fi  însemnat să mă mint pe mine, să îmi refuz plăcerea de a împărtăși așa cum știu eu, fațetele vieții. Viața nu este urâtă, grea, nedreaptă după cum nu este nici minunată, plină de bine sau noroc. Viața este viață. Este un proces continuu de învățare, dezvoltare și mirare, dacă ar fi să-i dau eu o definiție proprie. Da, viața are acest dar, să ne ia prin surprindere și să ne mire. Probabil de acea nu ne plictisim.

Tot viața ne învață reciprocitatea. Dai – primești, primești – dai. Este o lege simplă și fundamentală după care funcționăm cu toții. Nu există viață fără această condiție simplă a reciprocității. Dacă ne uităm puțin în jurul nostru fără a judeca nuanțe, vom observa lesne că așa funcționăm, ca o mare balanță în talerele căreia se pune în permanență viața.

În fiecare care moment suntem în mișcare, în fiecare moment umplem talerele balanței cu gesturi, gânduri, fapte. Și nu știu dacă ați observat (hai că încep cu chestiile alea incomode de citit), cel mai greu ne este să primim. Da, ciudat, dar așa este. Dăruim infinit mai ușor decât primim. Și aici este și o perfidă capcană a minții: de cele mai multe ori, simțim că nu merităm să primim.

Vă dau un simplu exemplu: vine într-o zi la noi o persoană și ne spune: ”ce bine arăți astăzi, rochia îți vine perfect,,.  Marea majoritate a femeilor (am făcut acest experiment) au un moment de fâstâceală după care continuă cu o scuză de genul: este veche, m-am îngrășat un pic, este ieftină. Foarte puține dintre ele reacționează firesc spunând simplu: mulțumesc, primind cu naturalețe complimentul.

Același experiment l-am încercat pe bărbați și ghici ce? Rezultatele au fost diamentral opuse. Ba chiar mărturisesc că am exagerat cu ”dar ce bine îți vine tricoul acesta”… cu o persoană care nu era chiar trecut pe la sala de sport de o veșnicie. Rezultatul? Surprinzător, persoana de sex masculin a spus simplu: mulțumesc.

Să fie femeile mereu neîncrezătoare în propria valoare? Să fie educația de vină, că observăm o diferență de educația între fetița care mereu poate mai mult  și niciodată nu este suficient de bună și băiatul perfect al mamei? Să fie de vină mass media cu toate imaginile de femei perfecte fără celulită, fără burtă, bronzate, cu pantofi frumoși la brațul unui bărbat bogat și într-o permanentă viață fără griji? Habar nu am, dar ce observ eu este că balanță nu se înclină corect la acest subiect.

Paradoxul lui a primi este însăși stima de sine. Dacă nu poți să rostești firect ca o mantră îmi dau voie să.., însemnă că ești la începutul unei lecții despre iubirea de sine.

Îmi dau voie să primesc un compliment.

Îmi dau voie să îmi ofer un moment bun pe zi.

Îmi dau voie să mă simt bine și unică în propria mea piele.

Îmi dau voie să cer ceea ce ofer.

Îmi dau voie să mă las surprinsă.

Îmi da voie să fiu iubită.

Îmi dau voie să mă odihnesc.

Îmi dau voie să fac o mică nebunie.

Îmi dau voie să mă accept așa cum alții poate mă critică.

Dacă azi este despre îmi dau voie, poate mâine este despre iubire.

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

two + 20 =