Răni emoționale de adult

Cumva scăpăm teferi din copilărie deși (prea) mulți dintre noi mai păstrăm câteva julituri emoționale. Anii trec repede și dacă stai puțin să te gândești, viața nu te iartă dacă pierzi etape. Noroc că avem naivitatea de a crede în minuni care culmea, uneori chiar se întâmplă și parcă, parcă totul devine mai suportabil pentru o vreme.

Lucrând cu oamenii nu pot să nu observ cum acele dureri nerezolvate din copilărie le trasează cumva evoluția ulterioară. Mulți au ales să fugă din autoritatea părinților în autoritatea unui partener de viață sau șef. Alții, talentați dar cu creativitatea reprimată, s-au ascuns după hobby-uri. Mai sunt aceia care luptă să își găsească cumva calea. Sunt puțini deoarece orice schimbare necesită mult curaj și susținere. La vârsta adultă nu prea mai ai șansa să te întâlnești (decât cu psihologul) cu oameni care mai cred în tine să îți oferă timp să îți regăsești potențialul.

Vârsta adultă te prinde pe neașteptate într-un moment de introspecție când observi că ești într-un fel de capcană. Realizezi că nu ai copilărit destul, că nu te-ai bucurat cât ar fi trebuit de libertate și că ai uitat de mult de momentele în care totul părea posibil. Te trezești într-o buclă repetitivă în care ceri voie de la șef, de la soț/soție, pentru un moment de liniște, dar ai scăpat de părinți.  Anul se măsoară în zile de lucru, zile libere, concedii, în rest sunt plăți, probleme, obligații și din când în când o evadare cu consecințe.

Părinții nu te învață să ai o viață fericită, desigur, nu generalizez, dar marea majoritate ți-au dat mai departe ștafeta jugului de zi cu zi. Iluzia că tu trăiești mai bine decât ei este doar o senzație, ai aceleași probleme fundamentale dar din alt unghi. Faci aceleași greșeli cu copiii tăi dar probabil aștepți alte rezultate.

Cele mai frecvente răni emoționale la vârsta adultă sunt: umilința, respingerea și nedreptatea. Au devenit atât de firești încât nici nu mai observăm că ne guvernează viața de zi cu zi.

Locul de muncă pentru mulți a devenit insuportabil tocmai prin umilințele la care sunt supuși. Am auzit cazuri în care apelativul ”ești prost” era mai des folosit decât ”bună ziua”.  Oameni răniți emoțional care conduc alți oameni, injurii, amenințări, abuzuri, toate concură la adâncirea senzației că mai degrabă ești un animal de povară decât ființă cu drepturi egale.

Respingerea este o altă rană frecventă. Alienarea socială la care suntem supuși face ca femeile și bărbații să se simte respinși. Uitați-vă cu obiectivitate în jur, câte femei sau bărbați sunt singuri? Câți au trecut printr-un divorț dureros? Câți se simt întregi să mai pornească într-o relație?

Cât despre nedreptate nu mai amintesc nimic. Este suficient să te uiți pe stradă sau la știri și să îți dai seama că în zece vieți de om, tu ca adult și poate părinte, nu vei putea să sprijini copilul tău cum o face un politician. Culmea, politicianul fiind pus acolo să îți facă ție viața mai frumoasă.

Toate rănile sapă subtil până la reprimarea stimei de sine. Nu mai crezi în nimic, nu mai aștepți ceva, rămâi înregimentat în pătrățelul tău umil.

Ce este de făcut? Probabil că primul pas este cel al conștientizării. Dacă ești tare bolnav trebuie să schimbi ceva. După ce te faci bine, poți face bine și uite așa, cu speranță cred că măcar strănepoții noștri scapă.

 

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

2 − 1 =