Requiem pentru Fufette

Prima stare este cea de amorțire. Pur și simplu îți amorțește creierul, se lasă o mare liniște în cortexul orbitofrontal și te plimbi de colo colo repetând obsesiv ”nu pot să cred, nu pot să cred”. Rememorezi mecanic că ai deschis ochii, ai privit o creangă care are un boboc pe ea, aveai agenda împărțită pe momente frumoase și……

Mereu am bănuit că noi oamenii avem multe de învățat de la animale. Prezența lor ne fac mai buni, mai atenți la ceea ce înseamnă iubire, normalitate, drăgălășenie și bunătate. Apar în viețile noastre de multe ori din întâmplare și devin pe neașteptate membri de familie cu drepturi depline. Și cred că așa ar fi drept să-i considerăm companion nu anexe pe lângă casa omului. Departe de mine să judec dar am observat că inteligența emoțională crește odată cu comportamentul pe care îl ai față de partenerul blănos. Și prea mulți oameni sunt încă prea cruzi cu animalele lor.

Ochii s-au rotit prin încăpere așteptând să văd codițe semețe alergând către castronul de mâncare. Ea era prima care mă întâmpina cu un mieunat ferm, cu pernuțele ei mici gri și pașii repezi de pisică pofticioasă. Aștept să o aud cum mă ceartă că nu mă grăbesc dar este liniște. Celelate pisici stau în colțuri diferite departe de bolurile de mâncare.O caut cu ochii și privirea se intersectează sub un colț de masă.Stă adunată uitându-se în ochii mei și nu se mișca. Privirea ei era liniștită parcă încerca să ascundă spasmele din respirație.

Zece minute a durat totul. Friday, motanul casei s-a apropiat de ea parcă vrând să vegheze drumul către raiul pisicilor, eu simțeam lacrimile fierbiți pe obraz și neputința. Cumplita neputință față de aceași moarte care este la fel pentru toți…Acum la câteva ore după ce micul suflet cu blană a plecat, Friday se plimbă prin casă mieunând cu jale după prietena ei de o viață. Animalele simt mai mult decât am vrea noi să admitem….

Am luat trupul ei cald în brațe și am stat cu el un timp. Mi-am revăzut anii petrecuți alături de ea: momentul în care am luat-o de la adăpost, mieunatul ei ca un scârțăit de ușă veche, bătăliile din care o despărțeam de semeața de Tess, birmaneza, ore de cabinet când se cuibărea în brațele vreunui client încercând și ea să-i aducă liniștea, momentele când mă consola când plăngeam… Poate doar o pisică pentru mulți dar pentru mine un suflet bun și empatic.

I-am pus trupul într-o cutie frumoasă și am mângăiat blana ei gri.Ușor căldura pe care o simțeam când se cuibărea pe piciorele mele dispărea ca și flacăra lumânării pe care i-am aprins-o. În suflet doare tare ceva, din locul unde doare când îți pleacă cineva drag.

Drum bun, Fufette, pisica mea cea dragă. Sigur există un Rai al pisicilor unde tu te vei juca ca altădată. Am să te plâng și am să îți duc dorul, suflețel frumos.

Se spune că sicriele mici sunt cele mai grele…….

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

one × five =