Cadou de la viață

Diminețile mele încep bine, chiar aș putea spune că sunt printre cei ce și-au ales libertatea de a nu le suna ceasul deșteptător. Orele petrecute până ce ajung din nou acasă sunt și ele mai mult plăcute și de cele mai multe ori am senzația clară că nu îmi irosesc viața.

Era o seară ca mai toate serile calde de vară în care cumva intri în rutina zilelor din săptămână: ajungi acasă, te relaxezi și îți propui să zaci puțin pe canapea la un film pe care nu ai apucat să-l vezi până atunci.

Ziua acea a fost chiar o zi bună, am plecat spre casă cu sentimentul de împlinire că nu a trecut degeaba, și îmi amintesc foarte bine cum m-am cuibărit mulțumită de mine lângă pisicile mele leneșe. Un film, al doilea film, somnul nu părea să se arate curând.

Umărul drept mă deranja parcă mai mult ca niciodată azi. Nimic nou, mi-am zis, probabil o mișcare greșită, o întinere, ceva de genul acesta. Dar spre deosebire de toate durerile de umăr de până atunci, de data aceasta, durerea mea avea ceva să îmi spună. Simțeam nefiresc palpându-mi umărul și atunci pentru prima oară, cumva mâna mi-a alunecat spre sân. Acolo, ascuns, mă privea un dușman.

Țin minte exact sentimentul pe care l-am avut. Prima data am vrut să nu iau seamă acea senzație tactilă că ceva, altceva decât eram obișnuită, simt în sânul meu. Am palpat odată, de două ori, dintr-o poziție, din alta. Nu mi se părea, era acolo!

Era ceva ce nu îmi aparține, a fost primul gând. Amețeam ușor și cumva nu îmi venea să cred: de ce, eu? Ce se întâmplă cu mine, în mine, cum de nu am observant, de unde vine, ce fac?!

O avalanșă de întrebări mă amețeau foarte tare și cel mai probabil în acel moment am simțit clar că eu m-am trădat pe mine.

Noaptea nu a fost un sfetnic bun, nicidecum nu m-am trezit mai liniștită sau înțeleaptă. Sentimentul de trădare era acolo. Mai puternic, mai dur.

Ce ți-ai făcut, Adriana, ce?

Meseria mea m-a învațat că emoția netratată, îmbolnăvește corpul. Sapă pe tăcute și apare atunci când demult ai uitat de tot ce te-a rănit sau de cele mai multe ori, te-ai obișnuit cu asta. Îmi urmăream gândul și constatam cu uimire că extrem de multe percepții despre viață se schimaseră.

Am izolat concret trei emoții puternic persistente: regret, furie și determinare.

Mi se perindau în cap toate vacanțele în care nu m-am dus, toate proiectele pe care nu am avut curaj să le încep, toate renunțările pentru alții ca alții să nu renunțe pentru mine. Simțeam o furie nebună că eu am știut să iubesc frumos, dar nu am fost iubită. Că de cele mai multe ori am renunțat la mine și uite acum, cu mine am rămas.

Și atunci am simțit determinare!

Am pus mâna pe sânul meu și i-am spus tare: MULȚUMESC! Tu nu m-ai trădat, tu nu ești dușmanul meu, tu ai venit la timp să îmi arăți că  eu am uitat uneori de mine, nu alții sunt cei vinovați.

Acest moment mi-a fost dat în dar să pot înțelege din altă persectivă viața.  Mi-am dat seama că ea merge înainte oricum. Am realizat că nu trebuie să îmi fac atâtea griji pentru alții,fiecare este cu lecția lui și eu nu pot fi profesorul universal.

Am văzut cum arată prietenia, când în ochii prietenei mele au apărut instant lacrimile de iubire când I-am dat vestea. M-am simțit bine realizând că mi-am educat fiica bine și că se va descurca perfect și fără mine. Mi-am dat seama că iert doar la suprafață și că în adâncul meu încă se mai duce in război. Am simțit curajul de a cere și determinarea de a a viață proiectelor pe care le-am trădat. M-am putut uita onest în oglindă cu toate bunele și relele mele, acceptând vulnerabilitatea pe care am vrut să o ascund atât de tare. Și poate pentru prima data, am fost cel mai aproape de mine, așa cum sunt eu.

Până la urmă, dușmanul meu mi-a dat în dar viața și poate din toate lecțiile învățate, asta a fost cea mai importantă.

 

 

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

three × four =