Facebook, un univers de comunicare sau terenul de joacă al ego-ului?partea a II-a

A doua categorie, însă este mai interesant de urmărit. Dibaci ca prădătorii, își țes strategia targetată pe subiect. Se ia una bucată fată, se studiază, se găsesc cuvintele cheie, punctele slabe și se trece la atac. Femeile sunt sensibile la interesul unui bărbat manifestat față de problemele lor. Cum a scrie un mesaj plin de compasiune, a trimite o melodie sau a face un compliment pe o poză este infinit mai ne-costisitor decât în viața reală, să-i numim ”prădători” de acum, aceștia reușesc să ”cumpere” repede simpatia sexului feminin. Un status sensibil, o melodie romantică, un mesaj plin de interes care sună ceva de genul ” am observat că ești trista, pot sa te ajut cu ceva” și jumătate din drumul către scop este facut.

Nimic nu este mai periculos pentru victimele de pe Facebook decât interesul ”prădătorului”. Te face să te simți importantă, frumoasă, sensibilă, chiar poate să te scoată la o cafea, o seară fierbinte, promisiuni deșarte…ca să te trezești a doua zi, ignorată sau să observi același tip de interes pentru alte câteva 5 ”colege de grup de interes”.

Cred că din punctul acesta de vedere, multe lacrimi au curs pe altarul Facebook-ului, multe cupluri s-au despărțit și multe revelații neplăcute și-au făcut apariția.

             Poate nu merită să vorbim de categoria ”știu eu mai bine” dar dacă tot m-am apucat să analizez, să o fac temeinic. Pe mine categoria asta mă sâcâie ca un țânțar. Nu au o părere bine definită, au doar o părere care musai trebuie să fie in opoziție cu a ta. Nu citesc atent comentariile, nu răspund cu argumente, sunt arțăgoși, ajung repede la conflicte verbale și în lipsa argumentelor arunca la fel de ușor invective.
Ușor pot să-i denumesc ”pândaci”. Nu au păreri proprii nu au decât păreri contradictorii. Deseori blocați, se simt victime și își fac un titlu de glorie din senzația că toată lumea are ceva cu ei.

                  Cum omul este un univers, fiecare dintre noi ne putem regăsi într-o zi sau alta într-una dintre categorii. Asta pentru că Măria Sa comunicarea, este frate de cruce cu ego-ul. Cu puțină sinceritate, recunoaștem manifestarea lui când așteptăm like-urile pe pozele postate, când vreo ”celebritate” ne comentează sau când se înghesuie cererile de prietenie. Ca orice câmp de luptă și Facebook-ul are bătăliile și războaiele lui de dus. Multitudinea intereselor și a tipologiilor de oameni care utilizează rețeaua face din acest fenomen ceva ce seamănă cu dependența de tutun.

 

       Unii dintre noi ne transformăm viața într-un album în care oricine poate afla ce am mâncat, unde mergem, ce facem și care sunt planurile noastre de viitor. Povestim, unii mai voalat alții deloc despre păreri, sentimente, năzuințe.
Si ca oricare aglomerație babiloniană, fie ea și o rețea de comunicare, se alunecă ușor către exagerare și eroare umană.

Este greu să îți păstrezi luciditatea, mai ales pentru că ori ești implicat ori ești spectator în toată povestea asta comunicațională. Tentația fantastică este să crezi ca tot ce este scrie este și adevărat. Ca tot ce ți se spune are o doza covârșitoare de adevăr sau ca fiind vorba de comunicare virtuala… wall-ul permite multe.

 

        Au apărut tot felul de articole în care ești învățat cum să comunici pe Facebook, eu aș rezuma totul la aplicarea bunului simț. Să nu scrii, să nu inițiezi acțiuni care ție nu ți-ar plăcea să le simți pe propria piele.

Dacă minți, probabil că la rândul tău ești mințit, dacă prezinți o imagine falsă, vei atrage oameni care doar asta vor să ”cumpere”, dacă vrei să vânezi, la rândul tău ajungi vânat. Cât despre cârcotelile pline de răutate, este simplu, cât să te suporte lumea pana le blochează?

         Universul comunicațional este amplu și pigmentat de efuziuni hormonale, vocea ego-ului, șoapta rațiunii sau rar, înțelepciunea selenară. Poate cineva ar putea să o spună mai simplu decât mine prin proverbul ” nu tot ce zboară se mănâncă”, eu cred așa, înainte de a rosti un cuvânt, de a scrie o frază, trebuie să te cântărești în primul rând bine pe tine. Ce ai vrut să spui, ce ai vrut să obții, cât timp și mai ales de ce. Fie că este vorba de rețeaua Facebook, o simplă întâlnire sau un complicat tratat scris, așa cum cuvântul creează, cuvântul scris rămâne acolo chiar dacă ai senzația că l-ai șters.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

15 + 4 =