De ce moare dragostea în cuplu?

Uită-te puțin în jurul tău. Privește 10 cupluri pe care le cunoști de ceva timp și învață ceva de la ele. Privește cu obiectivitate cuplul tău și observă ce anume-i lipsește.
Probabil că toate cuplurile pornesc din același liant: dragostea. Și ce frumos este la început, nu? Acei fluturi în stomac, nerăbdarea, atingerile pasionale, atenția față de celălalt, atenția față de tine. Ce mai…o poveste de început.

Mai pe urmă aș îndrăzni să spun că oamenii în cuplu se împart în două mari categorii:
I. Cei care cred că timpul erodează cuplul.
II. Cei care cred că timpul sudează cuplul.

Calea de mijloc nu cred că există. Și mai cred că diferențele dintre cele două împart cuplurile în cele reușite sau cele care au ratat.
Despre cei care cred că timpul sudează cuplul, numai de bine. Ei sunt cei care fac acea diferență pe care majoritatea o numește ”noroc”. Doar că nu există noroc. Există educație, exemple pozitive din mediul în care ne-am format, autocunoaștere și înțelepciune. Așa cred eu :).

Timpul nu erodează cuplul, timpul nu face decât să evidențieze diferențele care devin la un moment dat greu de suportat. Orice relație începe cu o perioadă de descoperire și se manifestă exact ca zilele de sărbătoare: toată lumea este frumos îmbrăcată, ține coatele pe lângă corp când mănâncă și dă cu parfum să miroasă frumos. În perioada descoperirii nu faci atâtea judecăți de valoare, nu etichetezi cu răutate orice, nivelul toleranței atinge cote maxime și totul pare ca o poveste. Uiți de toate prostiile care te țin captiv în viața ta, ai o plăcere nebună să experimentezi și evident dragostea te face mult mai bun. Mai bun decât credeai că poți fi!

După o perioadă însă, cei care cred că timpul erodează, lasă breșe în cuplu. Exact ca într-un baraj care are fisuri și începe să se degradeze. Prima dată se instalează comoditatea. Cuplul nu mai este atât de dinamic de la cele mai mici lucruri până la cele legate de sexualitate. Un fel de îngălare se așterne peste cei doi și primele reproșuri apar ca ciupercile după ploaie. Dragostea se mai ține într-un fir de speranță și cuplul probabil deja este angrenat în acele minunate stereotipuri: ”nu vreau să rămân singură/singur”, ”suntem deja de mult împreună”, ”avem rate împreună, ce să mai facem”,”ce zice familia”. Toate niște motive absolut perfecte ca din dragoste să îți transformi cuplul în războiul de o sută de ani.

Dacă în cazul primei categorii, problemele sunt rezolvate în doi, constructiv, la cei care sunt tributarii erodării problemele mocnesc încet. Se adună și se bagă sub preș evitându-se din răsputeri dialogul. Convingerea că problemele apar datorită erodării și sunt cumva firești trădează lașitatea de a privi obiectiv către viață: da, în orice cuplu sunt probleme dar nu toate cuplurile eșuează. Din pricina acestei gândiri limitative, tot ceea ce se leagă de viața de cuplu pălește: bărbatul devine neglijent cu femeia, femeia devine răutăcioasă cu bărbatul. Când nu se ceartă, se evită, deciziile în loc să fie luate în comun sunt luate individual și devin firesc ținta unor reproșuri și echilibrul afectiv este pus la grele încercări. Cuplul agonizează încet și pe nesimțite.

Bărbații se refugiază în orice le poate distrage atenția. Devin brusc comozi, uită de tot ceea ce înseamnă moment de romantism și viețuiesc cumva absenți, gata să comenteze și retracteze orice ”comandă” venită de la consoartă.
Femeile în schimb devin teribil de vocale. Din nevoia de a avea atenție încep să o smulgă chiar și printr-o ceartă aprigă, comunicare să fie! Pentru că devin frustrate la limită, încep să reproșeze des și constant acele lucruri pe care bărbații încep să refuze să le ”execute„. Piere respectul, de aici piere dorință și mai apoi piere cuplul, dar pe cine interesează? Singurătatea în doi a devenit sport național.

Trebuie să admitem că marea majoritate a oamenilor nu a avut un exemplu pozitiv de cuplu de acasă. Poate suntem prima generație care nu mai acceptă așa ușor violența conjugală și poate tot prima generație de femei care nu se mulțumește cu ”nu bea, nu este curvar și aduce bani acasă”. A avea un cuplu funcțional înseamnă în primul rând să definești corect ce înseamnă a trăi împreună. Cât de ușor ne vine să facem acest exercițiu de definire arată rata mare de divorțuri. Tendința de a ne rezolva singuri probleme fără a cere ajutor specializat este un alt semn de ignoranță.

Mergem mai des cu mașina în service decât cu sufletul la psiholog. Practic, suntem tributarii propriei educații limitative în ceea ce privește viața de cuplu. Și cu ce preț?!
Dar desigur, poți să nu îmi dai dreptate :).

Eu însă am să pun câteva întrebări care te pot lămuri dacă ești bine în cuplu sau poți să te apuc să-l reconstruiești:

1. După cinci ani de conviețuire, mai simți nevoia să te faci frumoasă pentru el? (întrebare pentru ea).
2. După cinci ani de conviețuire, te mai uiți la ea ca la cea mai frumoasă femeie din viața ta? O mai admiri când pleacă de acasă? O complimentezi? Observi dacă își modifică machiajul, coafura, nuanța de păr? ( întrebare pentru el).
3. După cinci ani de conviețuire vă mai acordați momente intime tandre departe de casă, copii, etc?
4. Cât durează perioada de împăcare?
5. Sincer, dar absolut sincer, în ultima lună v-ați gândit că mai bine nu ați avea acel partener de cuplu?
6. După cinci ani de conviețuire, câte buchete de flori/ surprize ați făcut pentru ea?
7. Câte momente au fost în ultimele trei luni în care voi doamnelor ați gătit ceva special pentru el? Ceva ce lui îi place?
8. Câte momente au fost în ultimul an când după o ceartă serioasă, ați stat de vorbă ca doi prieteni și ați privit constructiv momentul?
9. De câte ori v-ați plâns de partener luna asta? ( întrebare pentru doamne).
10. De câte ori ați regretat că nu sunteți liberi luna aceasta? (întrebare pentru domni).

Doar câteva răspunsuri, doar un moment de sinceritate :).

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

2 × five =