Recomandări terapeutice

Toată viața am trăit  la oraș. Copil fiind ascultam fascinată poveștile colegilor care plecau la bunici “la țară” și se bucurau din plin de generozitatea naturii. Mi se părea că au acces la o viață de poveste în care totul semăna cu o aventură la care eu nu aveam acces. Țin minte că prima dată când m-a invitat o colegă la bunica ei, am luat păduchi de la găini. Am simțit o adevărată bucurie (spre disperarea mamei) că am primit și eu ceva de la natură. Orășanul din mine era fascinat de mirosul de bălegar (nici acum nu-mi displace) de “melodia” orătăniilor și de viața simplă. Aia cu lapte proaspăt muls și o felie de pâine cu magiun.

Am mai avut ocazia în decursul anilor să mai experimentez viața la țară. De multe ori am preferat să aleg o locație tip agroturism în locul unui hotel de 4 stele. Este ceva în viața de la țară. Desigur că nu aș face schimb, dar o perioadă mi-ar plăcea să mă supun unei astfel de provocări.

” Fata de la oraș” are o mulțime de întrebări acum, când iar a ales să petreacă câteva zile la țară. Oare viața modernă își ia un tribut serios din calitatea trăirilor noastre? Goana către “a avea” de pe raft ne face total inadaptați? Meseriile de oraș se pot practica la țară?

Stau acum în grădină pe o bancă. Găinile cotcodăcesc de zori, câinele a obosit să latre, mă uit la o buburuză. E liniște, de la vecini se aud voci în fundal. E un soi de liniște, de ordine firească. Observ că viața își duce cursul după alte reguli. Și poate că așa ar fi natural.

Zâmbesc la soare și mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă m-aș fi născut în vârf de munte în natură? Și întrebarea aceasta mă provoacă la o serioasă introspecție despre ce este cu adevărat important în viață.

Alergăm ca nebunii după nimic în fiecare zi, ne procurăm hrana de pe rafturi și am ajuns să ne dorim ca însăși natura să fie comandată prin telecomandă. Ne enervăm din cauza ploii sau a căldurii, nu ne place vântul și ne încurcă zăpada. Stăm claie peste grămadă în conglomerate de beton și uităm cum miroase iarba. Copiii noștri au uitat să alerge, se tem și de o pisică și mănâncă mai mult plastic decât nutritiv.

Dar pe de altă parte îmi dau seama că degeaba sunt un teribil de talentat “doctor de suflete” aici oamenii au alte probleme. Fug și ei după fericire, își doresc comunicare și atenție dar nu sunt rupți de viață așa cum suntem noi la oraș. Aici meseria mea ar avea mai mult valențe de informare decât de vindecare. Probabil că ar fi o noutate teribilă în sat ca pe lângă preot, primar, învățător și medic să apară și psihologul :).

Vântul adie ușor prin pletele mele blonde tratate cu șampon de menținere a culorii, prin buclele lejere, dar aranjate cu mare grijă, simt căldura pe obrajii hidratați cu mega cremă cu sp 1000:), iau în mâini accesorizare cu diamant o floare.   Oare ce este cu adevărat viața, mă întreb? Cu ce preț țin eu masca asta? Ce este cu adevărat fericirea și ce mai înseamnă ea în jungla vieții?

Iată că ajung la celebra frază ” știu că nu știu nimic”, dar pot să vă fac o recomandare cu iz terapeutic: o zi simplă în natură echivalează cu 3 sedințe la psiholog!:)

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

two × five =