De câte ori călătoream în străinătate mă frapa o chestiune: copiii care păreau cumva împietriți, lipsiți de emoții. Am văzut în câteva țări manifestarea educației libere, copii care zburdau de colo-colo fără nici un fel de îngrădire și am auzit de așa zisa educație liberă în care tânăra făptură este lăsată liberă să-și manifeste tot ce-i trece prin cap fără nici un fel de repercusiune din partea adultului. Toate în numele așa zisei libertăți de manifestare a personalității. Cu ce preț, oare?

Între timp am devenit și noi o societate de consum și producem primele generații de copii care după părerea mea încep să fie rupte de ceea ce se numește educarea emoției (o reacție afectivă de intensitate relativ scurtă, însoțită de modificări fiziologice și oglindind atitudinea individului față de realitatea înconjurătoare).

V-ați gândit vreodată cum să ”educați” emoțiile copiilor voștri? Desigur emoția nu poate fi educată deoarece este o reacție, dar contextul în care ea se produce poate fi observată și analizată de tandemul părinte-copil.

Ne gândim la siguranța copiilor, la bunăstarea lor, la educație dar nu ne gândim mai deloc la emoțiile lor. Prea rar ne punem întrebarea ce simt ei și de prea multe ori îi expunem la o realitate în care află numai despre greutăți,  bani, statut, consumerism, depărtându-i brutal de candoarea copilăriei.

Copiii noștri sunt direct expuși la problemele noastre și asta se vede în cele mai simplu manifestări: copiii noștri vorbesc despre bani, posesiuni, probleme, viitor încă de la cele mai fragede vârste. Copiii noștri sunt aruncați în vâltoarea competițiilor, a ego-ului, a statutului înainte de a învăța ce înseamnă a iubi, a dărui, a simți.

Mă întreb câți părinți sunt atenți la ce simte copilul pentru a putea preveni viitoarele probleme de comportament? Îi întrebăm obsesiv ce fac în fiecare zi și poate trec ani fără sa-i întrebăm ce simt.

Suntem o societate dezechilibrată care va produce copii dezechilibrați dacă nu ne trezim la timp. I-am rupt de natură, de firesc și le-am furat copilăria introducându-le un program pe care chiar noi adulții l-am urma cu greu. Majoritatea copiilor se trezesc la 7 dimineața și după ore de școală mai au meditații, ateliere, teme pentru acasă, programul lor terminându-se de cele mai multe ori într-o epuizare mentală și mai puțin fizică. Sunt băgați într-un carusel obositor care-i va arunca încotro? Le spunem că trebuie să fie performanți într-o societate în care performanța nu este întotdeauna recompensată, le spunem să fie mai buni decât noi dându-le deja o moștenire grea, o societate care se îndepărtează tot mai mult de firesc, o societate în care mai mult consumăm decât producem, o societate în care omul este dușmanul omului și a naturii.

Copiii noștri râd tot mai puțin, comunică deficitar și au din ce în ce mai multe angoase. Unele le primesc moștenire de la noi, noi cei care prezentăm cele mai ”bune” modele, altele le învață de pe ”strada vieții”.

Copiii noștri sunt tot mai îndepărtați de natură și tot mai apropiați de tehnologia rece. Vedem tot mai mulți copii cu tablete în mâini și tot mai puțini mângâind un câine sau mirosind o floare.

Copiii noștri au uitat să alerge și cei mai mulți se tem și de o banală pisică. Se tem de apă, de ploaie, de microbi, de boli sau de sărăcie. Se tem de tot ceea ce noi le arătăm, și trebuie să admitem că unii suntem buni profesori.

Copiii noștri învață manifestarea emoțiilor de la noi, și noi adulții de mult nu mai suntem cele mai bune exemple.

Și dacă nu mă crezi, uite o temă de gândire: cum i-ai explica copilului tău iubirea? Empatia? Toleranța? Bunăvoința? Autenticitatea? Smerenia? Ce i-ai povesti copilului tău despre fericire, simplitate, dăruire? Cum l-ai învăța să aibă grijă de natură sau de cei mai neajutorați?

Ei? Nu-i așa că nu este atât de simplu?:)