Oboseala psihică pe înțelesul tuturor

Ai zice că nu e mare lucru. Apare fără să îți dai seama și se instalează ca un musafir nepoftit în casă. Este uneori atât de discretă încât parcă te și obișnuiești cu ea. Nu te agasează prea mult și este suficient de abilă să te stoarcă de energie treptat, până în ziua în care cazi. Poate chiar definitiv.

Atacă prima oară zona stabilității. Te dor picioarele, spatele, câte o grupă musculară și ai senzația că milioane de cârlige te țintuiesc undeva la sol. Te-ai ridica, dar simți că ar trebui să produci o explozie nucleară în corp să poți executa mișcarea. Pui vina pe oboseala zilnică, alergătură,  bei o cafea, două, mănânci ceva dulce și pare că a trecut.

De fapt s-a mutat mai sus, pe umeri. Capul începe să fie greu, umerii tensionați permanent de parcă ai înghițit un umeraș. Mintea dă rateuri și te învinovățești că ai devenit deodată uituc. Și te enervezi des, mai des decât altădată și de regulă te irită orice. De la respirația celui de lângă tine, până la soneria telefonului sau un banal claxon. Mai bei o cafea, începi să iei niște vitamine și aștepți să treacă. Între timp citești povești despre oameni fericiți și relaxați și îți spui în sinea ta ” astea sunt niște prostii, viața este altfel”.

Într-o zi te trezești ca de obicei când sună ceasul, înjuri că este iar luni, că iar te duci acolo de unde ai ajuns demult doar să-ți iei banii și trebuie să-i suporți pe toți. Te uiți în oglindă, nu te prea recunoști și nici nu îți pasă. Mergi pe stradă robotizat, te enervezi pe vreme, pe trafic, pe soare, pe vânt, pe trecerea de pietoni, tramvai sau oameni. Intri în caruselul zilnic a ” to do-urilor” și le bifezi ca un învingător al sorții, mâine ai altă listă și alta și alta. Demult nu mai ești vesel, simpatic sau fericit și te uiți cu superioritatea martirului care se sacrifică pentru o cauză nobilă la cei care se chinuiesc să iasă din rutină. Îi numești naivi, proști, visători.

Din când în când uiți de ea. Prinzi parcă un filon de energie și simți că totul are sens. Până apare, iar, cu toată forță și te acaparează încet. Îți fură visele, zâmbetul, cheful de copilării și dorul de viață.

Este ea, prietena multora, oboseala psihică, denumită în atâtea feluri încât și-a pierdut deja identitatea.

Oboseala psihică, fără formă, fără miros, fără manifestare vizibilă, trăiește și parazitează ființa umană sugând încet din seva vieții. Se hrănește cu automatisme, temeri, credințe, limite, ignoranță. Și le are din plin. Pentru că se ascunde atât de bine încât omul nu o vede. Și când o vede, de cele mai multe ori nu mai are putere decât să accepte.

Ce este de făcut?

În primul rând să scapi de ignoranță. Să vrei să fii mai mult decât ți s-a spus că poți. Să faci ce îți place. (atenție! dacă te deranjează această frază și nu crezi că ai putea, înseamnă că deja s-ar putea să o ai deja pe umeri pe ”doamna” care încet devine stăpâna ta).

Și fă o listă simplă cu ce ai vrea să fii dacă nu ți-ar fi atât de cumplit de frică de viață.

Și fă ceva! Chiar de azi, poate să întâlnești din nou natura și să înveți de la ea să renaști.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

19 − ten =