Cum am reușit să mă cert cu Crăciunul?

 

Dacă tot suntem în perioada Sărbătorilor și probabil mulți fac coadă la spovedanie, ei bine am să o fac și eu, dar în felul meu. Recunosc, m-am certat cu Crăciunul așa….de vreo 20 de ani încoace :).

Cum de nu am realizat? Asta mă întreb și eu de vreme ce în perioada Crăciunului mă tot apucă o stare vecină cu oaia mioritică căreia nimic nu-i mai intră în voie. Și uite așa, an de an, ba nu mi-a plăcut ceva sau altceva și uite așa au trecut anii pe nesimțite. Și când spun pe nesimțite, credeți-mă că așa a fost, de doar acum, în al douăzecilea an am realizat și eu că ceva nu este în regulă cu mine.

Dar să o luăm cu povestea de la început.
Cum lucram eu liniștită în cabinet cu cineva care nu se simțea confortabil de Crăciun, am început să pun câteva întrebări inteligente (zic eu) să ghidez omul către ”liniștea sărbătorilor de iarnă și spiritul bogat în dăruire…”

– Ce înseamnă pentru tine Crăciunul?
– Nimic, o sărbătoare cu înghesuială, nebunie și agitație.
– Am înțeles, dar ce a însemnat pentru tine Crăciunul?

Și omul a început să povestească despre vremuri demult uitate și eu priveam cum chipul i se lumina, vocea prindea putere și parcă o urmă de entuziasm prindea contur.
După ore de discuții el a plecat liniștit lăsându-ma pe mine pe gânduri.

– Ia spune domnișoară, pentru tine ce a însemnat Crăciunul? Că ce înseamnă acum știm deja, nu-i așa? m-am tras eu la răspundere.

….că starea aia de nimic nu îți este pe plac, te apucă de prin noiembrie… Așa că ia stai tu puțin pe canapea cu tine de vorbă și hai să rezolvăm problema pentru că nu te mai suport :).

Și uite așa, psihologul a început să se ”psihologească” singur către vindecare.

….se făcea ca eram mică și pregătirile pentru Crăciun mă fascinau. Se isca o agitație simpatică în casă, mirosea bine, bunica se ascundea în bucătărie, bunicul mă ținea de vorbă și totul părea o frumoasă conspirație pentru niște surprize care aveau să se întâmple. Știam că există Mos Crăciun, dar nu pentru că se umplea casa de cadouri sau mâncam prăjituri până la refuz, știam că există pentru că simțeam ceva special …acolo în inima mea. Era un soi de bucurie, mulțumire, recunoștință că eram cu toții acolo și nimic nu părea să strice perfecțiunea sărbătorii.
Ca orice copil mă culcam greu și adormeam târziu pândind să văd când vine Moș Crăciun. Și nu înțelegeam de ce nu înțeleg adulții că Moș Crăciun este Dumnezeu care ne oferă atâta bucurie și liniște.

Dimineața mă trezeam în miros de biscuiți cu scorțișoară și cacao, bunicul mă prindea în brațe, mă urca pe umerii lui să pun Îngerul în vârful bradului. Era un moment magic în care aveam senzația că zbor și mă simțeam o mica zână care a scăpat pe moment de pieptănat și spălat pe față.
Era perfect! După aceea coboram pe ”pământ” unde jucăriile stăteau  să mă surprindă, ne dădeam cadourile, după care stăteam ore întregi bucurându-ne de starea acea de liniște, familie și bucurie.

 

Și parcă nu mă bucuram atât de mult pentru jucării cât pentru senzația aceea senzațională pe care o aveam când îmi vedeam familia bucuroasă. Mă simțeam ca ”Alice în țara minunilor” și învățam…(mai târziu am aflat și eu) că unul din limbajele iubirii pe care îl recunoșteam cel mai bine erau cuvintele de recunoștință și darurile.
Și multe Crăciunuri au fost așa și mulți ani frumoși mi-am păstrat inocența de a crede că Moș Crăciun este acel Spirit care aduce liniște și bucurie.

Viața și-a continuat mersul și ușor, ușor, ceea ce făceau bunicii a rămas în seama mamei și ea împreună cu mine, ne străduiam să ținem Spiritul neîntinat. Uneori am reușit, uneori mai puțin, dar ne-am străduit.
Nu a mai fost la fel, inocența copilăriei era înlocuită de teribilismul adolescenței și cumva vraja s-a destrămat încet, încet.

Au urmat multe Crăciunuri după. Unele în care am mai simțit un simulacru de bucurie și o mulțime în care nu am mai simțit nimic. Și a fost un moment, acum demult, când eu preluând ștafeta am pregătit pomul, am pregătit masa și ….după aceea mi-am promis că niciodată nu mă va mai interesa Crăciunul. Și nu este întâmplător cum momente în care emoția este maximă să fie și momentele în care un obicei tâmpit se imprimă. Dezamăgirea acelui Crăciun avea să imprime o stare permanentă care m-a urmărit până acum.

Au fost ani în care am încercat tot felul de artificii: am făcut Crăciunul pe plajă, la prieteni, la restaurant, la cabană, în străinatate, singură, la voluntariat, de gardă..am încercat orice, orice care sa îmi confirme cumva că am dreptate: Crăciunul sucks. Cred că nu trebuie să adaug cât de bine mi-a reușit! 🙂

Am zâmbit când am realizat că și anul acesta mergeam pe același drum…
Mâine, undeva în prag de seara, voi porni pe un drum de munte căutând ceea ce am pierdut demult. Și nu este o metaforă, chiar plec mâine seară la o cabană, unde nu se mănâncă cozonaci, probabil nu se cântă colinde și sigur Moș Crăciun nu lasă daruri. Dar cum m-a învățat meseria mea frumoasa, am ce mi-am dorit, nu comentez, nu mă plâng, îmi asum, analizez, integrez, vindec și schimb.

Cum va arăta Crăciunul meu anul acesta? Hmmm, sigur va fi unul cu multe revelații.

Va urma 🙂

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

thirteen − eleven =