Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Cam așa ne exprimăm iubirea atunci când simțim că ne-a luat inima foc și fără cealaltă persoană viața însăși nu mai are rost.

Și nici nu putem judeca prea aspru această stare de vreme ce tocmai în ea ne simțim atât de bine, nu?

Dar cum în momentul în care ne luăm mașina visurilor noastre primul lucru pe care ar trebui să îl facem este să băgăm nasul în cartea tehnică, noi cei mai mulți credem că iubirea este o ”mașină” care vine fără carte de utilizare. Și tocmai de aceea după pasionalul ”te iubesc” la scurt timp întâlnim nefericirea în cuplu.

Oare de ce?

Să fie o pedeapsă Divină că nu ne este dat să fim fericiți?
Să nu avem noi parte de noroc?
Să fie lumea asta prea rea?

Desigur vinovați găsim dar…hai să fim serioși, dacă ne-am fi uitat în ”cartea tehnică a iubirii” lucrurile ar fi mult mai clare.

Psihanalistul Erick Fromm, afirma că de cele mai multe ori efortul de a iubi eșuează dacă persoana respectivă nu încearcă în mod activ să își dezvolte potențialul individual și personalitatea. Tot el definește iubirea ca fiind ”expresia grijii, respectului, responsabilității și cunoașterii, preocuparea pentru creșterea și dezvoltarea persoanei iubite, cu rădăcini în propria capacitate de a iubi”. După părerea mea, definiția perfecta. Ceva de genul ” dacă tu nu dai, nu cere” .

Dar ce se întâmplă când lucrurile o iau razna și din frumoasa definiție pe care a dat-o Fromm iubirii, nu rămâne decât suferința?

Din popor se spune că dacă iubești, suferi. Ei bine eu cred că nu. Dacă iubești, fă analiza corectă a formei de iubire și vezi dacă cumva nu ai sărit calul către o dependență.

Dar ce este adicția în iubire? Pe scurt adicția se manifestă prin 3 caracteristici mari și late: perseverarea într-un anumit tip de comportament în pofida consecințelor fizice sau psihice, obsesia sau preocuparea exagerată și sentimentul de pierdere a controlului. Cum nu putem separa corpul fizic de senzații, s-a demonstrat științific că sexul, romantismul și iubirea pot constitui fenomene adictive din cauza creierului care înregistrează starea de bine și nu mai vrea să-i de-a drumul . Deci avem cumva scuze pertinente când ne pierdem capul într-o poveste de iubire.

De ce ar trebui sa ne ferim totuși?

1. De iubirea romantică adictivă care se manifestă când obiectul iubirii adictive este totodată și un obiect romantic. Persoana/obiectul poate fi reală sau o fantasmă. Este tipul acela de iubire în care ni se pare că vecinul de palier duce gunoiul odată cu noi pentru că s-a îndrăgostit nebunește și începem să construim tot felul de scenarii inclusiv numele viitorilor copii fără însă să avem vreo certitudine că vecinul ne-a observat.

2. De iubirea sexuală. După părerea mea și nu numai este una dintre cele mai puternice adicții existente. Sexul este singura experiență care reușește să afecteze în mod profund cele 3 niveluri ale plăcerii neuro-chimice umane: excitația, sațietatea și fantasmarea. Și nu, nu spun că sexul este ceva rău, dimpotrivă, spun doar că iubirea bazată doar pe sex duce la neîmpliniri.

3. Iubirea dependentă, păcătoasă prin starea de ștergere a propriei identități și trăirea unui vid în lipsa partenerului. Acel ”fără tine mor, nu exist, nu mă descurc” de regulă cu rădăcini adânci în legăturile cu părinții din copilărie.

Intensitatea iubirii adictive este direct proporțională cu scăderea stimei de sine. Cei care înțeleg greșit iubirea trăiesc cu iluzia că vor fi eliberați de tot ce îi blochează și că vor trăi acel ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar din nefericire, nu este așa.

Suntem cu toții responsabili în primul rând nouă înșine și mai apoi celorlalți să învățăm ”manualul de utilizare a vieții”, să ne pregătim să depășim obstacolele nu prin nefericire sau blocaj ci prin cunoaștere și voință, suntem datori să ne cunoaștem limitele și să ne dezvoltăm potențialul.

Pentru că doar așa, iubirea e iubire și viața este viață.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

3 × five =