Tu ți-ai omorî copiii?

Ecranizarea regizorului Joachim Lafosse, filmul ”Copiii noștri” tratează un subiect dur, inspirat după un caz real: o mama dedicată ucide cu cruzime cei patru copii cărora le-a dat viață.

Cum de s-a ajuns aici? Întrebarea pertinentă a publicului are un răspuns dincolo de măștile pe care le au personajele, un răspuns care este strâns corelat cu strigătul de ajutor care transformă o mama iubitoare, într-o criminală cu sânge rece.

Toate poveștile de dragoste încep frumos. Un el și o ea se întâlnesc și după o perioadă de efuziune manifestată prin dragoste amestecată cu trăiri hormonale, decizia de a păși în doi este oarecum un final așteptat de happy end. Dar poate exact după acest final aparent plin de candoare și modelul familiei așezate pe valori legate de iubire, sprijin și ocrotire, se ascund adevăratele drame. Personajele filmului sunt tipologii rupte din cotidianul nostru, cu vieți normale și o poveste cum putem avea mulți dintre noi.

La prima vedere, acțiunea filmului descrie o poveste de dragoste bazată pe inocență și echilibru: ingrediente necesare pentru a întemeia un echilibru conjugal corect. Personajul feminin are, pe lângă candoare și un manifest simț matern, dorind oarecum firesc întregirea familiei prin apariția primilor copii. Manifestarea de dragoste pe care o are față de cel pe care l-a ales a-i fi soț, îi umbrește capacitatea de a observa anumite aspecte sensibile care devin factori declanșatori ai viitoarei drame. Dacă este să facem o paralelă între modelul conjugal prezentat în film și realitatea românească, observăm similitudini: în majoritatea cuplurilor, în afară de cei doi, apare cel puțin un lider informal care își exercită rolul de sfătuitor, autoritate, obligație sau victimă. În cazul filmului, cei doi tineri au un garant al liniștii și confortului în persoana respectabilului Dr. Andre Pinget.

Aparent un „pater familias” si mentor, Dr. Pinget anulează până aproape de dispariție intimitatea tânărului cuplu. Garantul unui rol de tată adoptiv pentru tânărul protejat, personajul secundar ia decizii drastice în viața cuplului intervenind subtil în procesul de comunicare și aducând la un moment dat un prejudiciu emoțional între cei doi tineri.

Firul poveștii narează substratul comportamentului derivat din compromis și dorința de control manifestată de personajul secundar și la un moment dat relevată și de tânărul soț. Devenită mamă deja, personajul feminin se vede prins într-o poveste în care viața ei se desfășoară între îndatoririle familiale și meseria de profesor. Rutina zilnicș și pierderea rolului de femeie în detrimentul celui de mamă, soție, menajeră, accentuată de intruziunea aparent binevoitoare a Dr. Pinget, induc o stare de depresie severă. Anularea treptată a voinței ei și apariția celorlalți copii, lipsa afecțiunii partenerului și a comunicării de cuplu devin o pistă perfectă pentru instalarea unei forme grave de dezechilibru mental.

Gestul final al mamei ucigașe nu este decât dovada erorilor umane ale tuturor celor care au luat contact cu ea, dar nu au intervenit, orbiți cumva de ignoranță sau motive mai puțin pertinente. Pe parcursul filmului se perindă personaje secundare care pot observa sau preîntâmpina viitoarea dramă. O soră preocupată de propria neliniște emoțională, un cumnat dispus să-și cumpere cetățenia, o soacră sensibilă, dar cu bariera de înțelegere a limbii și un terapeut lipsit de minimă empatie și preocupat excesiv de proceduri făcute să reglementeze mai ales relația cu Dr. Pinget, sunt deopotrivă părtași la crima șocantă.

Dincolo de punerea în scenă a unui fapt real, filmul tratează un fenomen tot mai des întâlnit la cuplurile tinere. Lipsurile și traiul supus tot mai mult incertitudinii, toate acestea coroborate cu o tot mai mare alienare a comunicării în cuplu, duc la fenomene grave la care victimele sunt copiii.

Filmul prezintă actul tragic la care recurge o mamă care nu își mai poate controla disperarea și furia împotriva unei vieți controlate, dar întrebarea este: câte cazuri pe muchie de cuțit sunt exact sub ochii noștri la acest moment. Câte mame disperate nu își ucid emoțional zilnic copiii, privându-i de prezența maternă, susținere emoțională și comunicare?

Câte cupluri nu trăiesc compromisul de a împărți decizii derivate din nevoia de a împărți spațiul locativ cu părinții?
Câți părinți nu își condiționează afectiv copiii luându-le libertatea de decizie și dreptul la opinie?

Conform unor statistici, criminalitatea comisă cu violență nu reprezintă, din fericire, o pondere semnificativă în România; totuși, infracțiunile soldate cu moartea victimei și aici vorbim de pruncucideri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlhării sau violuri sunt pe un trend crescător (+11%).

Fiind un trend crescător, semnalul de alarmă este tras deja. Să sperăm că vom fi cu toții suficient de atenți cu ceea ce simțim și ce vedem în jur înainte de a se produce tragedii care ne pot schimba viața.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

twelve − four =