Cu primul pas înainte

Dacă aș fi scris acum un an articolul ar fi sunat la timpul viitor: mi-aș dori, visez, aș vrea, sper…poate.Sau poate as fi scris-o într-o frumoasă și metaforică descriere că încep să pun semințele din care vor ieși niște flori mari, frumoase, puternice și încet, încet, formează o grădină în care oamenii zâmbesc și își găsesc fericirea.

Am dezvoltat de ani de zile frumosul obicei de a încerca să ghicesc visele oamenilor. Mă uit la ei în aglomerația de pe stradă, în liniștea unei librării sau în forfota unui restaurant sau supermarket. Mă uit și încerc să îmi imaginez ce piatră de temelie le-a blocat visele?

De multe ori văd oameni zâmbind și cumva mă bucur că am mintea alertă și antrenată să vadă frumosul. Uneori văd tristețe și blocaje. Și atunci îmi vine să pun mâna pe umărul omului și să-i spun ”Nu uita să speri și să crezi în tine, numai de tine depinde să poți să îți găsești calea”.

Acum un an mă despărțeam de omul care mi-a dat viață, promițându-i că nu o să disper niciodată. Tot anul trecut două cuvinte banale, spuse poate zilnic de noi toți, au făcut diferența între lumină și întuneric, dar până la urmă la lumina a fost mai puternică. Și tot anul trecut am început, poate mai mult ca oricând să îmi percep ”grădina”.

Nu înțeleg de ce ne temem atât de mult de greutăți sau necunoscut? Acestea două nu sunt decât porți către cunoașterea de sine. Fără limite nu știi cât de măreț ești. Fără sprijin nu ai să știi niciodată că în fond, poți și singur. Și pentru mulți, poate prea mulți încă, fără vise nu ai să știi niciodată că ai trăit degeaba.

Și cum să mă îndoiesc de restul vieții, când am făcut deja primul pas?

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

5 × two =