Despre mari probleme rezolvate cu mici bucurii

Auzim prea mult că viața este grea. Primim cumva greutatea ei ca pe un dar sau moștenire chiar de la părinții noștri, poate cei mai îndreptățiți oameni să ne dorească binele. Ei, cu toată  buna intenție cred că ne pregătesc pentru viață. Cred că scuturându-ne din realitatea viselor frumoase în care ”binele învinge răul” ne fac puternici sau adaptabili. Cred că spunându-ne și arătând poate zilnic ca omul este învins de propria-i neputință, ne feresc de răul care ar putea să ne acapareze. Dar ne ucid puțin câte puțin, capacitatea de a fi fericiți, bucuroși și încrezători, transformându-ne visele în realitate.

Sunt printre oamenii care au crezut în vise. Le-am iubit și le-am crescut ca pe niște creaturi inefabile, care odată ajunse la maturitate, au ajuns să mă sprijine în căutarea fericirii necondiționate. Și pot spune că am reușit. Am plătit și scump când m-am abătut de pe calea viselor, că ele se supără când sunt uitate sau ignorate de frică. Și se ascund. Poate chiar ani de zile…
Dar odată regăsite iar undeva în colț de inimă,  le ceri iertare și mergi cu încredere pe drumul tău din nou. Le simți ca fiind puterea ta și te ajută să menții pasul ferm pe care îl faci în fiecare zi.

Lucrez cu oameni, acesta este visul meu. Iubesc oamenii și capacitatea lor fabuloasa de a răzbi, de a lupta împotriva temerilor, a fricilor și a nefericirii. Dorința de a afla necontenit, de a se autodepăși și de a spera ca într-o zi, cu ajutorul unui Sine puternic și regăsit, va fi prima zi în care se vor simți și fericiți și puternici din nou, exact așa cum au fost în copilărie.

Lucrez cu oameni și încerc să fiu acel ghid și pentru cei dragi mie, cei apropriați. Poate asta este cea mai grea ”meserie”. Pentru părinți am fost mereu fata cu capul în nori și multe vise, pentru copilul meu am fost și rămân mama, pentru bărbații care au trecut prin viața mea am fost poate uneori grozavă, poate uneori rea, poate uneori unică sau poate am fost doar o poveste de dragoste.

Și cel mai greu este când vrei să dai oamenilor dragi de lângă tine ceea ce cu atâta generorizitate oferi în jurul tău. Uneori îți reusește, uneori efortul trebuie sustinut.

Este greu să înveți oamenii cei mai apropriați despre fericire. Ei te-au văzut zâmbind, plângând, disperând sau luptându-te cu greutăți. Ei poate au fost primii neatenți la tine și la ce simți. Sau poate chiar lor nu ai putut să le spui ceea ce toată lumea din jur a aflat. Apropierea uneori desparte cel mai mult.

După ce mama a plecat în neființă, tata s-a trezit singur cu el. 40 de ani de căsnicie se adună acum în cutii cu poze. Au rămas amintiri de care deocamdată se ferește tocmai să nu îl doară mai tare lipsa mamei.
Și deși este un om puternic, singuratatea, poate remușcările și genul acela de dialog interior ”dacă ar mai fi trăit aș fi putut să….” l-au făcut dintr-un om vesel un om tăcut și trist.

Viata lui a început să se învârtă după telefonul dat de mine zilnic și întrebarea ”esti bine?”.
Și cum viața îmi dă suficiente ”exerciții” de rezolvat, m-am văzut în fața unei mari întrebări: cum readuc bucuria tatălui meu?
Să-i cumpăr prostioare? Să îl trimit în excursii? Să îl sun mai des? Să mă duc în vizită mai des decât o fac de obicei?
Toate mi se păreau facile dar nu suficiente.
Și atunci mi-am dat seama că bucuria lui trebuie generată din bucuria de a dărui bucurie. Și poate multora o să vi se pară o reteță scoasă din context, dar l-am rugat pe tata să gătească (este un mare bucătar) și să își invite toți vecinii de pe strada la masă.
Surprinzător a fost de acord imediat cu provocarea și am simțit la el poate după mult timp, un soi de determinare a unui om care are un scop.

Amuzantă a fost și reacția vecinilor ”mulțumesc de invitație, dar cu ce ocazie? Cum adică așa, pur și simplu? Chiar nu sărbătorim nimic?”
Ba da, a răspuns tata, în fond înțelepciunea am moștenit-o de la el ”sărbătorim că existăm și uneori nici nu realizăm asta”.
Și uite așa, azi, o zi frumoasă de duminică s-a transformat într-o frumoasă duminică cu bucurii. Tata era bucuros.

De ce am ținut să scriu toate acestea? Pentru că știu cât înseamnă micile bucurii din fiecare zi care poate trec neobservate. Când îți întrebi un prieten ce mai face, când cumperi o floare, așa, pur și simplu iubitei, când te joci cu copilul ce vrea el. Toate bucuriile mici care nu cer bani, nu cer decât atenție și capacitatea de a trăi din toată inima viața. Toate bucuriile care smulg zâmbete și nu lacrimi. Toate bucuriile care vindecă.
Toate bucuriile pe care noi, oamenii știm să le facem unii altora. Toate bucuriile pe care nu le facem ori din lipsa de timp ori pur și simplu pentru că ne-am ferecat inima într-un creier.

Și pentru că tot vorbim de bucurii, facem acum împreună o listă de bucurii pentru săptămana viitoare?

Primești povocarea?

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

nineteen + twenty =