De la sclipici la lumină

Suntem învățați de cele mai multe ori învățăm dualitatea: acolo unde este rău nu este și bine, ceea ce este frumos nu este și urât, dacă iubim nu există și perioade de ne-iubire și invers…și exemplele pot continua în funcție de experiența și povestea vieții fiecăruia.

Trăim marea majoritate a vieții în șabloane și nu știu cum o fi la alții, dar eu observ un fel de încăpățânare de a schimba din rău în bine. Oamenii se plâng de rău, dar parcă există un pact nescris între ei. Răul ia o formă concretă și binele pare un fel de poveste de adormit copiii, în loc să fie exact invers.
Avem tendința de a ne uita mai mult la alții de a ne judeca cu asprime, dar la simplele exerciții de sinceritate cu noi înșine, dăm bir cu fugiții.

Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă observ. Nu mi-a fost frică de umbrele mele deși trebuie să admit că unele m-au uimit de cât de versatil s-au ascuns uneori la  rădăcina ”copacului dreptății” sau printr-un colț uitat de inimă. Dar de fiecare dată le-am observat și m-am străduit să mă accept așa cum sunt în acel moment. Dar în același timp să îmi doresc să depășesc acele stări  sau situații care nu mă defineau de fapt pe mine.

De mici intrăm în programe ”de educare”, marea majoritate date moștenire din tata în fiu ca o prețioasă moștenire. Dacă o să vă analizați odată serios o să vedeți cât de mult ați preluat din tot ce nu v-a plăcut de la persoanele apropiate și dragi. Tot de mici începem să ne asumăm roluri, dacă îmi este permis și acestea de multe ori impuse sau sugerate tot de cei dragi nouă.

Ba suntem prințesele lui tata, ba suntem prea nepricepute să facem ceva cum trebuie, ba suntem femei, că bărbații sunt numiți oameni :)))). La bărbați este și mai grav cred, că mamele din grija lor mare reușesc să le frângă energia masculină de mici printr-o grijă exagerată gen ”băiatul mamei”.

Nu știu cum am ocolit eu capacana rolurilor în viața mea, probabil am fost prea ocupată să fiu eu, dar cumva am facut-o. Inconstient mi-am asumat prezentul în așa fel încât să mă ghidez doar după ce simt. Și mi-a reușit, poate spre disperarea multora din jurul meu.

Prețul plătit pentru autenticitate? Poate anii de răbdare. Acei ani în care poate am dat prea multe explicații pentru ceea ce sunt sau simt, pentru deciziile pe care le-am luat sau drumurile alese.

Răsplata? O viață frumoasă!

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

eighteen + 3 =