Nomad în viața ta

Calea….

Exista o singură cale întotdeauna: calea către tine. Adevăratele momente de fericire în care simți că îți vine să urli bucuria cu tine le împarți până la urmă. Cruntele momente de tristețe deasemenea. Când te doare atât de tare încât strângi pleoapele să nu mai pătrundă nici un fir de lumină care să îți reamintească de realitate, când revolta te încearcă și îți vine să spulberi Universul, când tot ceea ce te înconjoară devine în mod clar o jalnică Fata Morgana, tot singur ești. Iubiri, prietenii, conjuncturi favorabile sau mai puțin, dispar ca prin farmec. Nu vrei pe nimeni lângă tine. Realizezi cât de efemere sunt toate în viața și că de fapt lupta tu trebuie să o duci.
Solitudinea îți aruncă apa rece în fața și dintr-o dată te obligă să te uiți în oglindă cu obiectivitate.
Cine sunt eu?
O imagine? O iluzie? Un cumul a tot ce văd ceilalți? O nevoie? O dorință? Un vis?

Și iei viața așa cum este… Poți să te revolți, poți să urli, ea își urmează cursul. Poți să speri că cineva îți dă un umăr sau îți șterge lacrima. Poți să îți închiriezi suferință pentru a face pe cineva util. Multe lucruri poți să faci, mai puțin poți să fugi de tine. Zile, ani, decenii, o existență. Poți să te minți până într-o zi, zi în care te privești așa cum ești, o mână de carne și poate, un spirit puternic.
Totul are un sens în viață și mi-ar plăcea să cred că așa este, dar nu pot să nu mă întreb de ce atunci când ești copleșit simți nevoia animalică să te cuibărești totuși între niște brațe puternice sau o mângâiere blândă. Ce joc perfid face Universul când îți trimite acest sentiment într-o realitate pustie de fapt? De ce ai nevoie pe lângă puterea interioară de sprijin, ocrotire și siguranța? De ce nu le poți găsi toate astea în tine? De ce după fiecare îngenunchiere a sorții te simți și mai singur?

Ce înseamnă prieten dacă de acolo de jos, uitându-te în sus, nu vezi nimic? Ce înseamnă încredere dacă în momentul în care urli de neputință și durere nu îți vine să întinzi mâna după ajutor? Cât este iubire atunci când te doare și ți-a pălit toată siguranța sau spoială de farmec și ești uitat pentru că nu mai ești bun. Cine te iubește în genunchi, înfrânt și fără pic de strălucire? Cât de tare doare regretul de a nu mai putea face nimic pentru cea mai dragă persoana ție? Când acel ‘’iartă-mă’’ vine prea târziu…..

Îți împrăștii durerea și încerci să te aduni din cioburi. Te lipești înapoi cu speranță și iluzia că până la următoarea implozie, poți să fi puternic și să mai furi bucurie. Te aduni și încerci să umpli vidul lăsat fiind puternic pentru cei mai puțini puternici. Privești cu înțelepciune natura umană și încerci să înțelegi fățărnicia ei.

Fiecare îngenunchiere lasă urme adânci. Înveți să trăiești cu durerea senzație de bucurie efemeră, cu acel ‘’îmi pasă’’ gol de substanță, cu senzația că poți să controlezi ceva. Toate simple senzații. Umanul din tine reușește să te păcălească după care râde de tine. Ești atât de vulnerabil la stimuli. Râzi dacă ai burta plină și confort, ai un sentiment de iubire dacă sexul a fost reușită, te simți invincibil dacă ești lăudat și crezi că ești nemaipomenit dacă ești lăudat. Iluzii din care sunt făcute cele 24 de ore din fiecare zi. La prima pală de vânt, ești jos, dezbrăcat de tot ce și s-a pus pe tine și față în față cu realitatea.
Ești de fapt un nimic.

Din balta neputinței și a realității, te poți agăța doar de momentele în care ai simțit într-adevăr că ai fost una cu ființa ta. Că ai lăsat condiționările deoparte și ai simțit doar cu inima.
Câte momente reale avem în viață? Unul? Două? O mulțime? De câte ori ai simțit recunoștință adevărată, ai simțit că ești umil în fața unui gest care te copleșește sau că simți atâta iubire încât știi că îți ajunge pentru o viață întreagă.
Ai simți vreodată sacrificiul, senzația că ți-ai da viața cu drag pentru un scop, o ființă, o idee? În realitate, ce simți tu?
Cât de goi de conținut suntem de fapt. Alergăm după nimic. Ne încântă cioburile colorate ale materiei și suntem îmbătați de dulcele minciunilor fie și nevinovate. Ne este frică de adevăr ca de ciumă și ne ascundem în spatele falselor intenții doar de dragul unei imagini glorioase. Sacrificăm timp, oameni, sentimente, sănătate pe altarul unei fleici mai mari de carne. Ne lăsăm cumpărați pe tot atâția arginți și ne scuzăm că toată lumea are un preț. Lași și fricoși, ne vindem sentimentele pe nimic doar pentru o senzație de glorie de moment.

Sunt Nomad și așa începe povestea mea….

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

nine − eight =