Atenție la grupul de prieteni pe care ți-l alegi. Atenție la partenerul de viață. Cât de importante ți se par interesele comune,  hobby-urile. Cred că până și gusturile culinare trebuie cumva așezate complementar.  Altfel, te trezești cu un sentiment ciudat că nu aparții de ei, de el. Ceva vă leagă dar ceva vă dezleagă definitiv. la un moment dat eu așa am pățit. Desigur lucrurile și-au urmat făgașul normal și am rămas cu o amintire frumoasă dar și ceva ce am învățat.

Era un alt weekend, un alt sentiment de copil bolnav de pojar care își vede prietenii jucându-se in curte.
Nu am numărat câte weekend-uri am fost aproape de munte, știu doar senzația de dor pe care o aveam de fiecare dată când plecam de acolo. Este sentimentul că plec de acasă. Ciudat sentiment pentru un om născut la șes.

Prima dată am urcat muntele cu tata, dar poate și el m-a considerat prea prețioasă pentru a continua plimbările cu mine. Despre relațiile în care cea mai lungă plimbare era de la hotel la plajă, nu mai spun…
Până la urmă, fiecare relație te învață ceva, important este să nu te îndeparteze de ceea ce reprezinți tu ca esență de om. Adică să nu te transforme din bun în rău, din calm în furios sau din generos în zgârcit.

La ora 5 dimineața mă uitam cu ușoară invidie pozitivă la cei ce aveau să cucerească Colții Morarului câteva ore mai târziu. Dintre cearșafurile calde vedeam entuziasmul, veselia și nerăbdarea lor. Echipamentele frumos aranjate, hamuri, cordeline și zeci de alte obiecte colorate erau verificate în cel mai mic detaliu. Ușa s-a închis și abia când nu s-au mai auzit vocile vesele ieșind din cabană, am tras draperia și m-am uitat la munte.

Ultima dată când am urcat, am simțit prețul vieții cotidiene. Mi-am dat seama cât înseamnă să nu te intereseze că te doare un pic genunchiul, să neglijezi  exercițiile cardio și condiția fizică pe care trebuie să o ai când urci un munte. Cât de mic ar fi el. Drumul acela mi-a pus la grea încercare fizicul, dar mi-a plăcut să descopăr că spiritul meu era la fel de puternic cum îl știam.

M-am cuibărit înapoi în pat și mă gândeam ce departe este omenirea de natură. Am deschis laptopul și citeam amuzată ca exact în ziua aceea avea să vină sfârșitul lumii. Iar.

Am zâmbit imaginându-mi că există probabil câteva milioane de oameni absolut disperați la auzul acestei vești. M-am uitat spre munți și mă gândeam de câte milioane de ani sunt acolo. Noi, oamenii, practic nu însemnăm aproape nimic în comparație cu veșnicia naturii.
Am băut o cafea, am mâncat delicioasele clătite cu brânză și mi-am spus că măcar acum, că tot vine sfârșitul lumii, să mă apropii de munți.

Determinarea era să îmi fie brusc întreruptă de vederea balerinilor din picioare. Mi-am dat seama că nici măcar nu mi-a trecut prin cap când am plecat să îmi pun bocancii. De câte ori am venit la munte, ori aveam de lucru la vreun material pe care îl pregăteam ori constatam că nu am echipamentul potrivit pentru aventuri montane.

M-am uitat prin cameră și mi-au sărit în ochi bocancii iubitului meu care mă priveau parcă din filmul ”Prințesa și alpinistul”. Am sărit în ei (nu mai poate să spună că nu am știu cum este să fiu în papucii lui) mi-am legat șireturile foarte bine ca să nu-i scap din picioare și am pornit.
Înainte de a ieși din cabană, la vederea mea care erau ușor exotică pentru ce se perinda ca public, cabanierul mi-a întins o pelerina galbenă și mi-a zâmbit. Adevărul este că eram amuzantă: tricou cu ursuleți, blugi modelul “my boyfriend jeans” și bocancii profesionali care se vedea clar că nu sunt ai mei.
Am luat pelerina și am sperat să nu plouă, ca aș fi arătat ca Winnie the Pooh.

Și am pornit pe drumul încrâncenată să ajung măcar la poale muntelui. Rapid mi-am dat seama că dezavantajul unui bocanc mai mare este că se umple de pietriș. Din jumătate în jumătate de oră, scuturam la ei să scot ”carierele” de piatră adunate. Pe drum era puțină lume, mai mulți urcau cu mașina. Am luat-o prin pădure și am vorbit cu copacii. Erau bine dispuși și fericiți că tocmai primiseră apă de la ploaie. Cu cât măream ritmul cu atât regretam că am sărit atâta amar de vreme peste sport. Mi-am auzit pulsul în urechi, plămâni și cred că și în genunchi la un moment dat. Dar a meritat tot micul meu efort când în fața ochilor mei a apărut o bifurcație: spre pădure sau spre platou.

Oameni în luminișuri făceau grătar. M-am uitat cu coada ochiului la ei și m-am întrebat de ce merge omul în natură să asculte muzică când natura are atâtea de spus? Căutam un loc curat să îl murdărim și încercăm să ducem o viață sănătoasă mergând cu Cola în rucsac.
Am sesizat copii care stăteau pe lângă adulți și care parcă nu se bucurau de natura. Unii dintre ei încercau să alerge dar în afară de faptul că nu le reușea, câte o mama îngrijorată striga “Nu alerga, poate cazi’ și te lovești‘. Mă rog…ar fi căzut pe iarbă.

Nu știu cum sunt alții (ca să ne aducem aminte de Ion Creangă) dar eu când ajung în natură încep să o simt. Simt cum respiră, simt povestea ei și simt acel echilibru perfect pe care doar natura îl deține.
Am găsit un petec de iarbă în pădure. Iarba era mai moale decât cel mai mătăsos cearceaf. Mi-am aruncat rucsacul, bocancii și m-am așezat în iarbă. M-am apucat să număr nuanțele de verde și m-am oprit la 20. Dar cu puțină atenție mai găseam și altele 20. Mirosul crud și proaspăt, liniștea străpunsă doar de trilul păsărilor, un colț de Rai.
Dacă atunci s-ar fi încheiat lumea, ar fi fost cel mai frumos sfârșit.

Sunt o mare norocoasă. Din momentul în care am început să selectez oamenii din jurul meu în funcție de alte criterii decât status social și case de vacanță la Monaco, am întâlnit numai oameni deosebiti.
Au povești senzațioanale, sunt una cu natura și sunt atât de departe de ce ”se cere” pentru a fi așa-zis fericit. Sunt oameni liberi, generoși, frumosi, iubesc natura și natura-i iubește pe ei. Dacă-i auzi vorbind cu pasiune despre munte, este imposibil să nu vrei să o pornești și tu la drum laun moment dat.
Sunt oameni care cunosc generozitatea și ce înseamnă prietenia. Muntele nu te iartă dacă faci o prostie și doar o mână fermă întinsă de cineva la timp poate să facă diferența dintre viață și moarte.

Am stat cu ochii în lacrimi pe iarbă și mă gândeam că toată privelistea mă umple de atâta fericire cât poate toate succesele mele profesionale nu au făcut-o vreodată. Simțeam fericirea necondiționată și bucuria să știu ce înseamnă uniunea omului cu natura. Să simți că ești aceiași cu ea,din ea,  să-i simți toată frumusețea și energia pozitivă. Mai târziu, când coboram spre cabană, am văzut oameni zâmbind unii la alții. În oraș nu vezi niciodată asta.

Ce departe suntem de natură, de natura noastra primordială și cât de scump plătim asta. Fără ea, natura, suntem niște simulacruri umane care ne străduim să ne umplem sufletele cu carton și sclipici.

Dedic această postare lui Costin Miu, un alpinist care iubește muntele așa cum bărbatul iubește femeia.