De vorbă cu natura

Era un alt weekend, un alt sentiment de copil bolnav de pojar care își vede prietenii jucându-se in curte.
Prima dată am urcat muntele cu tata, dar poate și el m-a considerat prea prețioasă pentru a continua plimbările cu mine. Despre relațiile în care cea mai lungă plimbare era de la hotel la plajă, nu mai spun…
Am zâmbit imaginându-mi că există probabil câteva milioane de oameni absolut disperați la auzul acestei vești. M-am uitat spre munți și mă gândeam de câte milioane de ani sunt acolo. Noi, oamenii, practic nu însemnăm aproape nimic în comparație cu veșnicia naturii.
M-am uitat prin cameră și mi-au sărit în ochi bocancii iubitului meu care mă priveau parcă din filmul ”Prințesa și alpinistul”. Am sărit în ei (nu mai poate să spună că nu am știu cum este să fiu în papucii lui) mi-am legat șireturile foarte bine ca să nu-i scap din picioare și am pornit.
Oameni în luminișuri făceau grătar. M-am uitat cu coada ochiului la ei și m-am întrebat de ce merge omul în natură să asculte muzică când natura are atâtea de spus? Căutam un loc curat să îl murdărim și încercăm să ducem o viață sănătoasă mergând cu Cola în rucsac.
Nu știu cum sunt alții (ca să ne aducem aminte de Ion Creangă) dar eu când ajung în natură încep să o simt. Simt cum respiră, simt povestea ei și simt acel echilibru perfect pe care doar natura îl deține.
Sunt o mare norocoasă. Din momentul în care am început să selectez oamenii din jurul meu în funcție de alte criterii decât status social și case de vacanță la Monaco, am întâlnit numai oameni deosebiti.
Jan
13
Sun
00:10
TOP