EU și cu mine

De la ultima postare în care povesteam despre speranță, m-am întâlnit de câteva ori cu mine. Dar niciodată atât de des ca acum, în ultima săptămână. Îmi este cumva străin și acum, de ce tocmai când ceva ne scutură de pe creanga comodității devenim atenți la noi.

Poate pentru că acolo, pe creanga comodității tindem să nu ne observăm? Sau nu vrem? Sau ocupați să observăm totul în jurul nostru, trăind prin alții, ușor străini de ceea ce suntem noi ne îndepărtăm zilnic de EU?

M-am reîntâlnit cu EU acum. L-am mai simțit alături de mine la începutul anului când după o analiză riguroasă, am constatat că ceea ce fac nu mai este drumul meu. Că îmi este tot mai greu să mă păcălesc că îmi place și insatisfacțiile mă fac să simt blazarea tot mai mult.
Simțeam că trebuie să fac altceva, dar mă loveam de întrebarea “cine sunt EU să o fac”.

De mică am știut  că vreau să fac ceva important. Desigur în diferitele etape ale vieții, acest ”ceva important” s-a confundat cu cariera, căsnicia sau un hobby, care atunci mi s-a părut definitoriu pentru viața mea. Cumva am pierdut din vedere bucuria pe care o avem în mijlocul oamenilor povestind despre frumos și normalitate.
Țin minte prima mea prelegere despre viață aflându-mă lângă sicriul bunicii mele pe care am idolatrizat-o. În jurul meu oameni își luau rămas bun de la ea plângând și eu mă bucuram cumva că ea este fericită. Le explicăm zâmbind că știu că pleacă mulțumită în altă lume, lăsând în urmă o viață frumoasă și învățăminte bune. Că părerea de rău pe care o simțim acolo la mormântul ei, este un act egoist și dacă o iubim cu adevărat, o păstrăm în suflet vie, veselă și mereu gata să spună o vorbă bună.

Și acum am în față imaginea oamenilor maturi care mă ascultau în liniște în capela mică.
Au urmat și alte momente în care am simțit că am ceva de spus. Dar ele s-au rătăcit cumva printre hățișurile vieții.

Cred că nimic nu este întâmplător și că fiecare dintre noi am venit pe acest pământ cu o misiune. Distanțarea de ea, misiunea vieții sau visul, cum îmi place mie să o denumesc, ne face nefericiți, nemulțumiți, blazați și mereu în căutarea a ceva ce ne vindecă dorul de EU.
Așa m-am trezit și eu. Poate nu nefericită, pentru că am învățat să mă bucur din puțin, dar nemulțumită de mine. Nemulțumită de lașitatea și lipsa de tenacitate pe care o resimțeam în fiecare zi când EU-ul meu îmi spunea că sunt departe de mine.
Nu aveam curaj și această lipsă de atitudine m-a făcut să stau cu manuscrisul cărții mele ani de de zile în sertar, preferând la un moment dat chiar să deleg responsabilitatea altcuiva decât să fac eu ceea ce trebuie să fac. Am simțit cum energia se adună și stă să explodeze dar nu am avut curaj să o direcționez. Și nu am avut curaj să iubesc, deși am avut impresia că o fac frumos. Am stat în nemișcare luni de zile, așteptând că ceva să se întâmple. Zi de zi am simțit că mă scufund în nemulțumire și cumva am așteptat ca ceva miraculos să îmi întindă mâna și să mă scoată la suprafață.

Prima intalnire cu EU am avut-o acum ceva timp când, cu curaj, am pus mâna pe telefon și am sunat editorul pe care l-am simțit cel mai aproape de sufletul meu. I-am povestit despre carte și acum aștept cu nerăbdare să îmi țin primul exemplar în mână.

Am avut curaj să accept un proiect care a venit ca un cadou divin și acest proiect este începutul celor care practic mă vor pune în acord cu ceea ce vreau să fac.
Și tot deloc întâmplător, m-am întâlnit cu EU-ul meu într-un moment în care mi-am dat seama că iubirea nu înseamnă doar gest și înseamnă și comunicare. Și îmi cer scuze celui căruia i-am spus de atâtea ori că îl iubesc dar am uitat să-i spun ce este important pentru mine și cum văd eu o relație. Am pierdut cumva din vedere să-i povestesc visul meu despre noi doi și am greșit atunci când de teamă, nu mi-am asumat momentul lui de libertate.

Fără întâlnirea cu EU-ul nostru nu o să fim niciodată întregi. O să umblăm bezmetici în căutarea unor subterfugii care punctual ne vor satisface. Vom avem momente de plenitudine false și vom crede că suntem cumva lipsiți de importanță pe harta vieții.

Câți dintre noi nu credem exact în acest moment că suntem lipsiți de importanță? Câți dintre noi nu ne simțim total invizibili pentru cei din jurul nostru? Câți dintre noi mai știm să ne auzim glasul inimii, fiind demult acoperit de gălăgia din creier.

Există un moment sacru pe care trebuie să îl avem cu toții: momentul în care ne întâlnim cu EU. Timizi, uneori rușinați, alteori curioși, ne apropiem de EU și ne întrebăm: cine ești TU? Ești TU funcția pe care o am, statutul, banii, prietenii, familia, iubirile, validările? Ne apropiem de EU și de multe ori descoperim o persoană nouă. Ceva ce știm că există dar nu l-am văzut demult. Acea imagine de sine, pură, obiectivă de care de cele mai multe ori ne este teamă.
Este un act de curaj să te uiți în ochii EU-ului.
Acolo, nu există minciună, falsitate, podoabe sau miză. Acolo suntem doar noi, noi, goi de tot ce am atârnat și înfrumusețat în timp.
O să observați cu EU nu înseamnă decât dorința de bucurie și iubire. Cum EU înseamnă echilibru și generozitate. EU înseamnă și alții, pentru că din EU izvorește bunătatea și iubirea.

Întâlnirea cu tine este cel mai frumos cadou pe care ți-l poți oferi. Este momentul în care descoperi cine ești și descoperind, oferi adevăr și celor din jur. Văzându-ți greșelile te ierți, pentru că acum știi că îți aduc suferința și poate pentru prima dată, știi cum să le corectezi. Descoperi tot mai clar vocea intuiției, voce care nu te minte niciodată. Accepți durerea fără revoltă pentru că știi că de tine depinde să o diluezi în frumos, accepți neputința, pentru că știind de ea simți și puterea care te face învingător.

Și mai simți ceva incredibil de important: iubirea necondiționată. Înțelegi dintr-o dată clar că ce înseamnă natură, oamenii și vietățile din jurul tău.
Poate nu întâmplător, poate de mâine observi primăvara, o aduci lângă EU-ul tău ca o lumina și începi să simți că energia vine din bucuria simplă. Și bucurii avem la tot pasul.
Observi că nu ești mai departe de buburuza care se bucură de soare, de pisica leneșă care se întinde sau de copilul care fuge fericit prin iarbă.

Eu asta am simțit la întâlnirea cu EU. Și știu că nu există om pe lumea asta care să nu dorească să fie fericit, sănătos și iubit. De aceea am simțit nevoia să împărtășesc toate astea cu voi. Pentru că știu cât de important este să fim firești, departe de glazura cu care ne unge societatea.

Fiți VOI și Întâlniți-vă cu curaj!

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

two × 4 =