Și așa îmi vine câteodată…

Azi dimineață era soare și cald. Ce puteam să îmi doresc mai mult?
Mi-am făcut lista de “to do-uri” rapid și cu elan școlăresc am ieșit pe ușă. Mă grăbeam la o întâlnire când o întrebare m-a străfulgerat: Eu unde mă grăbesc? Ș mai ales de ce?

De mult observ fenomenul, dar de fiecare dată, din cauză că urăsc să mă las înfrântă de el. Observ în jurul meu numai lucruri nefirești, ca să citez un bun prieten “zău dacă se întâmplă ceva și în favoarea mea”. Nu vorbesc din punct de vedere personal, deși și acolo după ce reușești să îți ții bine firea, să nu între mizerie din stradă, mai sare noroiul. Cine sunt eu? Ei bine, din punct de vedere social, mă simt un fel de mutant în țara lui zombie.

 Sunt bine cu mine, cred că am simț practic și mai cred că sunt o mulțime de lucruri bine făcute de mine. Am încredere în mine și extrem de rar am simțit limită, dar și atunci, m-am odihnit puțin și am luat-o de la capăt.
Acum însă simt că mă înfrânge sistemul. Un sistem creat din două forțe distructive: conjunctură și îngălare. Acum că sunt tot mai puține conjuncturi, banii cei mulți au rămas a fi deciși de tot mai puțini oameni, disperarea aduce la lumină forme de monstruozități umane.

Am cântărit bine cuvântul monstruozitate, dacă este potrivit, dacă nu este un cuvânt prea puternic, dar l-am ales corect.
Azi, cu platoșa tărâtă după mine, simt toate rănile făcute de oameni care nu și-au ținut promisiunile, care au vândut vise false sau care au fost mult prea lași să poată să recunoască micimea lor vreodată.
Dar poate nici asta nu mă deranjează atât de tare pe cât mă deranjează lipsa de perspectivă.
A fost o perioadă în care eram convinsă că fac o greșeală, că nu știu să abordez corect problema. Am primit sfaturi de tot felul, unele m-au făcut să zâmbesc, altele m-au aruncat în depresie, că vorba lui Freud, înainte de a te crede depresiv, verifică dacă nu cumva ești înconjurat de idioți. De fiecare dată însă, am reușit să mă mobilizez, să îmi spun că trebuie să găsesc o cale. Cred că nimic nu este întâmplător și că de multe ori generezi răul de lângă tine. Dar și alții gândesc la fel? Întâlnesc tot mai mulți oameni care simt ca mine.

Odată cu vremurile astea, există și o parte bună, poate unică. Cad măști. Cad măștile celor care până ieri erau poleite cu aur și astăzi sună a tinichea. Marea majoritate a oamenilor încep să spună sincer ce simt. Unii forțați de împrejurări, alții pentru că s-a umplut paharul.

Concluzia este generală: cu toții ne luptăm cu același dușman. Nepăsarea, lipsa de empatie fața de celălalt.
Mă uit în jur și văd o lipsă de entuziasm generalizat. Norocul meu este că am prins momentele din 2000 – 2005 când mai toata lumea credea ca vom avea un viitor. După 2005, numai cei prinși în conjuncturi au mai crezut asta….

Am văzut oameni care decid, dar care nu sunt în stare să își decidă propriile vieți. Am reîntâlnit unii dintre cei favorizați de soartă (?), milionari ai României și de fiecare dată, dar de fiecare data, am plecat cu o ușoară nedumerire. Cum naiba au făcut ăștia bani așa de mulți dacă sunt în halul asta de primitivi. Și faptul că sunt mulți este un indicator îngrijorător. Este practic indicatorul faptului ca noi, ceilalți nu avem prea multe șanse. Noi nu știm să păcălim, să pupăm în fund, să escrocăm, să ne vindem dacă este nevoie, să fim absolut obtuzi la nevoile celor din jurul nostru, să ne doară în fund de angajați. Noi știm altfel drept pentru care suntem condamnați să supraviețuim între acești morți vii care (încă) mai sunt printre noi.

Și da, așa îmi vine câteodată!

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

seven + 18 =