Ce faci când simți că nimic nu mai este de făcut?

Cel mai greu este să fii pozitiv, fericit, zen sau cum vrem noi să denumim starea aceea în care totul este roz, așa cum am învățat la cursurile de dezvoltare personală. Că doar nimeni nu ar plăti să audă că viața are și părțile ei mai puțin plăcute din care culmea, nu toată lumea se salvează.
De când mă știu, mă preocupă întrebarea mai rău ca pe săracul personaj a lui Shakespeare, Hamlet, “A fi sau a nu fi fericit, asta este dilema“. Cel mai simplu mi-a fost să mă observ pe mine, era mai facil și mai aproape. De acea te scutesc să mai mergi la vreun curs în care înveți să fii fericit fără să te murdărești de greutăți. Că da, după cum spuneam, noi oamenii normali trecem  și prin zâmbet dar și lacrimi.

Așadar stările proaste le-am pus sub lupă și le-am lăsat să se desfășoare în voia lor.
Îmi place să urmăresc filonul nefericirii, apariția ei și transformarea în șuvoaie de deznădejde și tente sumbre de depresie închipuită că sunt femeie și mă gândesc că măcar eu față de mine trebuie să fiu tolerantă. Dacă nu eu, cine?
Am o natură bună, am scăpat repede de depresiile adolescentine datorate lungimii părului sau mai târziu cele cauzate de nu știu ce iubire nemărturisită. Însă am avut de când mă știu, aceiași stare de contemplare vis a vis de ce se întâmplă în jurul meu. Nu înțelegeam de ce oamenii se complică inutil, de ce omenirea insistă să se nefericească în loc să păstreze un echilibru între bine și rău.
Ani de zile am avut problema să înțeleg dictatura de pildă (spre disperarea părinților mei), nu pricepeam de ce trebuie să fiu rău pentru ca acel bine să se împartă doar la câțiva. Am trecut prin anii în care mi se spunea că trebuie să vorbesc în șoaptă, că nu este bine să am încredere și că evident, toți băieții sunt porci, vor sex și am să rămân gravidă.

Nu a fost greu sa devin o neînțeleasă, mai ales când suferințele mele erau legate de nedreptate. Foarte sincer nici acum nu o tolerez bine.
Părinții au crezut că este o toană copilărească și că va trece odată cu adolescența. Adolescenții se îndrăgostesc, iubesc și totul se repară, dar, la mine dimpotrivă. În adolescență, am descoperit minciuna. Poate generația nouă coabitează bine cu ea, dar eu din lumea mea ideală citită din cărți, zău dacă nu vedem minciuna ca ceva inutil care îți complică tare viața.
Adevărul este că și în acest moment am mari dificultăți să înțeleg de ce oamenii mint, când pot spune adevărul.  Ani de zile, cariera m-a ajutat pe deplin să observ cum trecem prin mii de tertipuri până la a spune adevărul.

Cum eu sunt propriu cobai, m-am observat ani de zile cum îmi vine greu să ripostez, să verbalizez ceea ce nu mi s-a părut în regulă, să plec atunci când știam că locul meu nu mai este acolo și nu în ultimul rând să îmi ascult intuiția. Intuiția este crucială! Cu ea treci munții vieții, ea te călăuzește și ea nu te minte niciodată.

Nu îmi place să generalizez, dar cred că nu există om care să nu poată spune “am intuit eu că nu este bine și totuși…”.
Omul se naște liber și fericit, dar ani de zile își pune câte un jug până ajunge cocoșat de probleme, nefericit și fără nici o altă speranță în afara celei de a avea o farfurie cu mâncare în față și o telecomandă.
Alegem prost de la cariere până la (ceea ce este foarte grav) prieteni sau relații. Intrăm cu pași grăbiți în mocirla oportunității fără a realiza că banii nu sunt decât un mijloc să ne facem viața frumoasă. Atât.

Banii sunt un mijloc pentru a-i face pe alți oameni fericiți. Câți dintre noi se gândesc la asta?
În goana către nimic, suntem nimic când trecem linia de start.
Avem bani, dar nu suntem iubiți, suntem iubiți dar nu avem bani, avem bani și suntem iubiți dar nu suntem sănătoși. Această permutare perversă a lui ”dacă” este închisoarea care ține departe de fericire.
Dacă ar trebui să definesc fericirea, aș zice că este într-o țară în care știm cu toții că mâine va fi liniște, siguranță și prosperitate, dimineața zâmbim și avem în permanență acel sentiment cald față de toți oamenii.
Sună a utopie, nu? Dar să știți că până și un criminal dorește să fie liniștit, fericit și iubit de cineva.

Aud în jurul meu într-una că nu mai este nimic de făcut și abia astazi m-am trezit revoltată. M-am trezit la o altă realitate. Realitatea mea.
În realitatea mea nu sunt dubii: ceea ce trebuie să dispară, va dispărea, ceea ce este rău, va fi rău. Nu cred că avem nevoie de un cataclism, cum nu avem nevoie de numeroase doctorate să recunoaștem fiecare dintre noi că puțin am contribuit la ce se întâmplă în viețile noastre.

Ceea ce trebuie să înțelegem sunt extrem de puține lucruri: nimic nu se va schimba până noi nu ne schimbăm. Deci atenție părinți la ce dați mai departe copiilor.

Schimbarea nu vine ușor, schimbarea durează și nu toți pot să o facă.
Schimbarea se face prin pași simpli si se monitorizează în permanență.

Schimbarea nu are miză, te schimbi în bine pur și simplu, nu pentru a obține ceva. Schimbarea nu se arată ca o haină nouă, oricum ea se vede în timp și nu ține de sezon. Schimbarea ține de ambient, trebuie să schimbi – ca să te schimbi: locuri, roluri, comodități, situații, oameni.

Concluzia: ce faci când nimic nu mai este de făcut? Simplu, schimbi ceva.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

9 + nine =