Te pupic, ești simpatică

Rar sunt indispusă. Poate o dată, de două ori pe an. Simt cu zile înainte cum îmi dă târcoale. Încerc un soi de claustrofobie în hainele strâmte, mă enervează oamenii care se apropie la mai mult de 2 metri de mine și îmi pierd cu totul simțul umorului și aura de zână bună.

Vizualizez paharul care mi se umple dintr-o banală prostioară. Cumva mă consolez că sunt în stare să fiu o bestie dezlănțuită doar foarte rar așa că nu se pune. Încerc să mă controlez și mă enervează starea de falsitate în care mă bălăcesc. Nu vreau să îmi vărs nervii pe cei dragi mie sau nevinovații din jur și răspund cumva politicos dar cu dinții strânși la orice întrebare. Îmi vine al naibii de greu.
Fiind un animal social evident că îmi petrec cumplitele zile în tot felul de întâlniri unde sincer îmi vine să îmi pun o botniță pe gură. Totuși urma de rațiune mă ajută să controlez toate pornirile și cumva mă bucur că nu dau frâu valului de rău care s-a acumulat, că deh, este bine să fii psiholog cu tine din când în când.

Nu suport momentele de indispoziție, ele sunt un cumul de toate tâmpeniile care mi s-au întâmplat luni de zile declanșate brusc de obicei de o banalitate.
”Ești simpatică, te pupic” așa suna un mesaj pe care l-am primit, mesaj declanșator de furie și indispoziție. Sincer un șut în fund nu m-ar fi făcut mai aricioasă. Sunt ce? Simpatică? Și … mă pupic ?!
Cum ajunge un purtător de pantaloni să se exprime atât de nepotrivit. Ce fel de femei a avut de nu l-au trimis la plimbare și au acceptat acestă dulcegărie care i-a întărit convingerea că este  fermecător când ”pupicește”.

Acest ”te pupic” mă urmărește de ceva zile. Nu a fost doar unul care a zis-o, au fost mai mult: bărbați, femei, amici și câțiva zeloși pe Facebook.
Dacă scap de indispoziție am să scap și de simțul exacerbat de observație. Reacționez la orice stimul, observ falsitatea, fățărnicia și prostia. Observ zâmbetele de complezență, asigurările false și cuvintele gratuite care se folosesc ca si grăunțe la eventualele gâște.

Nu cred că am să greșesc prea mult dacă spun că starea de indispoziție este un fel de stare naturală, fără pic de falsitate. Spui ce gândești, te comporți cum te simți. Dacă ai putere de introspecție chiar poți avea un soi de încântare că nu ești o nesimțită, o isterică sau o frustrată. Ești doar indispusă și încerci să ții asta departe de ceilalți.
Azi nu am chef de PR și de cuvinte frumoase care să îmi pună o spoială de recunoaștere la brandul personal. Îmi este milă de cei  din trafic care depășesc să ajungă la stop primii, după care trebuie să-i claxonezi să pornească. Mă intrigă pe cei care intrând cu bocancii în viața ta au senzația că a ierta este sinonim cu lobotomia. Ierți dar nu uiți. Mă enervează că sinceritatea este tratată ca o boală psihica și este generatoare de temeri.

Mă revoltă lipsa de profesionalism,  ignoranță aleșilor, zecile de ”pisi” puse să își plimbe fizicul, dar incapabile să gestioneze o informație. Nu înțeleg lipsa de verticalitate a celor care nu sunt capabili să spună un nu. Sunt siderată de cei care lucrează în domeniul comunicării, dar este imposibil să-i găsești la telefon și care nu răspund la mail-uri. Nu înțeleg secretarele care te pun să le explici în detaliu de ce îl cauți pe șeful lor. Mă cutremură inconștiența politicienilor care pentru un comision pun în pericol o țară întreagă. Mă supără cei care ” mă pupic” și nu, NU sunt simpatică.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

5 − three =