Cealaltă parte a monedei

Ce este fericirea? Mă întreba companionul meu acum două zile, proptind trist barul unui club.
Din când în când apucă dorul de cluburi,  muzică și aglomerație de chipuri, stări și roluri. Fac acest lucru rar, este vorba de timp pierdut degeaba de fiecare dată. Seara asta a fost mai specială.
Demult nu mai am nevoie de confirmarea faptului că fericirea este o stare pe care o atingi singur, dar azi sunt mai sigură decât oricând. Mă uitam la el și îi ascultam povestea tristă care se tot repeta. Din când în când întrerup conversația spunând din convingere că oamenii se nasc fericiți și că uită de aceasta stare odată cu maturizarea. Dar nu mă asculta.

Să ne placă propria nefericire ca un desert după o masă copioasă?
Ne pierdem inocența în clipa când mama ne deschide ochii despre lume. Lumea, este un loc în care ți se întâmplă mai mult rău decât bine. În care trebuie să te ferești și să îți acoperi sinceritatea cu o cârpă plină de minciuni și falsitate.
Că fericirea trebuie câștigată, ca iubirea este condiționată de ”dai/ primești”. Că a fi matur înseamnă a avea primele probleme. Trecutul apasă greu cu fiecare an care trece și îți condiționează starea în funcție de amintiri, situații și de cele mai multe ori din păcate, de oameni.
DEX-ul explică simplu, fericirea înseamnă starea de mulțumire sufletească intensă și deplină. Stare pe care o atingi singur având capacitatea de a scăpa de automatismele sociale.

Mi-aș fi dorit să-i pot explica într-o singură frază cât de simplu este să scapi de nefericire. Eram însă uimită de propria-mi constatare: nefericirea este o a doua natură pentru unii dintre noi. Ar fi fost inutil să-i povestesc despre fericire când simți că fiecare celulă trăiește și iubește. Că este de ajuns să privești cerul ca să te simți liber. Să te iubești, să te accepți ca să poți accepta și iubi mai târziu.
Mă uitam în jurul meu, o masă de oameni ieșiți parcă din obligație să se distreze. Tinere interpretând roluri de dive, tineri proptiți de pahare în căutarea siguranței de sine, maturi retrăind penibil tinerețea, personaje stinghere în căutarea adrenalinei și noi, el nefericit și eu, eu ca de obicei, dornică să rezolv ”exercițiile vieții”.
Am plecat acasă lăsând în urmă un om trist, obsedat de propriile probleme.
A doua zi dimineața m-am trezit bucuroasă că sunt vie, că starea mea de bine nu depinde de exterior, de situații, de oameni, iubiri, locuri sau fapte.

Îmi disec ființa până în amănunt, găsesc în adâncurile ei aceea stare de liniște care trece dincolo de condiția umană. Folosesc acest exercițiu ca pe un ascensor cu care cobor și urc în fiecare zi. Chiar și în momentul acesta când o realitate mi s-a revelat brutal, îmi disec starea. Mă doare nespus de tare, dar durerea este de suprafață, nu este orgoliu, nici regret. Se oprește undeva la nivelul plexului și stă ghem. Revoltă? Acceptare? Înțelepciune?
Merg mai departe și găsesc totuși fericirea ca stare necondiționată, caldă și plăcută. Trecutul nu înseamnă nimic. Cuvintele pe care le-am spus au fost lipsite de falsitate, stările mele au fost autentice. Am revăzut azi un om care dispărut fără nici o explicație, într-o zi  a reapărut fericit alături de o minunată femeie. Ma bucur pentru ei și mă bucur ca am fost un învățător bun.

Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe un vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte către vârf. (Gabriel Jose Garcia Marquez)

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

13 + 18 =