Portarii lui Kafka

Sunt în dilemă: socialul ne definește decisiv comportamentul sau educația?
Ziua de ieri mi-a adâncit nedumerirea având parte de portarii lui Kafka.

Episodul 1, orele 9 dimineața.

Grăbită să ajung la o întâlnire parchez mașina, culmea găsisem și loc în fața unui corp de birouri.
Când să mă dau jos din mașină ”împachetată” cu materiale de prezentare, vine portarul și dezvoltă cu mine, prima filosofie de viață pentru ziua aceea. Filosofia ”nu este bine”.

– Nu este bine să parcați aici, spune portarul plictisit.
– De ce nu este bine? întreb.
– Pentru că nu este bine, spune calm portarul.
– Dar este loc de parcare, continui eu.
– Este, dar nu este bine să parcați aici, spune portarul.

Pe mine m-a amuzat teribil situația amintindu-mi de Casanova care spunea ca cel mai greu este să convingi un prost. Mi-aș permite sa adaug ce este chiar imposibil. În spatele meu, un alt cetățean tocmai se bucură de locul de parcare. Dialogul este identic:

– Nu aveți voie să parcați aici, zice calm portarul parcă deloc impresionat de nervii omului și amuzamentul meu vizibil.

–  Ce naiba fac acum? se întreabă omul.
– Muți mașina, zic eu râzând.
– DE CE? este loc liber, sunt deja în întârziere și să îmi spună mie un portar ce este bine sau nu, ridică tonul bietul om.
– O muți pentru că nu este bine, spun eu.
– Vedeți, doamna a înțeles, zice portarul fericit că în sfârșit cineva îi dă dreptate. Ce nu este bine, nu este bine, continuă el, abia auzindu-se de înjurăturile celuilalt șofer care tocmai pleca.

Am trecut cu bine de momentul cu ”nu este bine” deși a diminuat puțin din starea de liniște a dimineții.

Seara, aveam o invitație la un eveniment. Locație mare, nici un indicator. Rog taximetristul să ne apropiem de sala evenimentului deoarece uneori drumul pare mai lung decât în realitate pe tocuri de 12 cm. Ne oprește portarul ca un soldat de la Oituz ”pe aici nu se trece

Episodul 2, orele 20

– Putem intra? întreabă taximetristul.
– Nu, răspunde monosilabic un tânăr de cca 30 de ani proțăpit pe un scaun ascultând muzică la telefon.
– Doamna merge la eveniment și aș dori să o las în fața sălii, spune grijuliu pentru soarta mea, taximetristul.
– Dar are invitație? întreabă portarul.
– Aveți invitație? se întoarce către mine taximetristul.
– Am invitație,spun eu.
– Arată invitația, mi se adresează ”prietenos” portarul.
– Putem intra sau nu?
– Nu se poate, zice portarul taximetristului.
– Îmi cer scuze, doamnă, așa sunt ăștia….
Cobor din mașină și încerc să trec de portar.
– Invitația!
– Aveți o listă de invitati, și îmi spun numele.
– Te-am întrebat de invitație, spune portarul vorbindu-mi din prea înaltul scaunului pe care stătea.
Mă uit cu el surprinsă de tupeul pe care îl are.
– Nu am invitația la mine, bifați pe listă vă rog.
– Nu intri!
– Atunci am să dau un telefon, răspund eu convinsă ca discuția avea să dureze mult.
– Aha, dă telefon, ești șmecheră, oi fi și tu cineva, continuă în urma mea.
– Am să sun organizatorul, spun eu și trec pe lângă el.
În urma mea auzeam frânturi de fraze gen ”te crezi mare” sau alte aprecieri măgulitoare referitoare la părul meu blond.
Evenimentul a fost un succes deși el trebuie să fie impecabil chiar de la intrare.

Seara mă gândeam la cei doi portari. Primul avea în jur de 60 de ani, celălalt era mult mai tânar. Este clar că și-au ales meseria din nevoie și se comportă ca atare.

În multe meserii observi acestă revoltă tacită împotriva statului profesional, chelneri frustrați că trebuie să îți pună mâncarea pe masă, portari agresivi rușinați de postura în care se află, taximetriști aroganți și vânzătoare cu facultate nemulțumite.

Starea de acceptare este un semn de maturitate și inteligență. Nu toată lumea poate fi șef, medic, Ministru sau Președinte. Este nevoie de oameni care fac meserii aparent fără importanță. Poate chiar de ei depinde uneori confortul nostru. Ei trebuie respectați doar din dorința de a avea oameni care se respectă pe sine. Într-o țară în care bucătarii au ajuns politicieni, inginerii taximetriști și pensionarii, oameni de ordine, ar trebui o remaniere socială.

Până atunci, eu personal consider că ne salvează empatia și jocul simplu de-a ”ce aș face eu în locul lui”.

 

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

one + seventeen =