Eticheta cea de toate zilele

Facebook este un fenomen pentru mine. În afară de întâlnirile cu amicii și prietenii în mediul online, întâlniri ușor autiste de vreme ce nu ne vedem fizic cu anii, mă întâlnesc tot acolo și cu ceilalți: etichetatorii.
Mă amuză cum mi se cere ”prietenia”.  Nefericită găselniță termenul acesta folosit de Facebook. Acum mulți ani pe holurile liceului băieții îți cereau prietenia și mai apoi te țineau de mână în pauze și te pupau pe obraz. Dar vremurile s-au schimbat acum pare că este invers, mai întâi dai ”add friend” mai apoi, poate te vezi cu …”prietenul”.

Îmi aduc aminte cu amuzament o întâmplare în care un băiat îmi făcea reproșuri că ieșisem la film cu altul. L-am întrebat plină de candoare ”mi-ai cerut prietenia?” băiatul a răspuns încurcat că nu, și m-a degrevat de orice vină. Era mai ușor în trecut.

Sau o fi acum?

Conform FB-ului am câteva zeci de cereri de prietenie. Să mă mai plâng vreodată că nu am viață socială…
După ce îmi dau cu generozitate ”prietenia” mi se spune de multe ori că par inaccesibilă, plină de mine, foarte ocupată și foarte, foarte combinată :).
E clar că mediul social și televizorul ne învață tot felul de tipare. Judecăm după propriile oglinzi în care ne oglindim. Cât de aproape de adevăr suntem cu judecata noastră, numai Dumneze știe.

Ești frumos, zâmbești languros în poză, ai dinții albi,  e clar: probabil ești fericit, nu îți pasă de nimic, toate îți merg bine. Viața ta este roz.
Îți alegi ca poză de profil un tigru: ești fioros și îți cauți o identitate totem sau dimpotrivă, ești laș, ai probleme de identitate și te ascunzi.
Ești urât și gras, dar vocal, comentezi la orice, înfierezi opinii sau evenimente: este clar și în acest caz, încerci și tu să îți faci prieteni enervându-i, săracul de tine.

Sunt o fire comunicativă așa că nu mă deranjează să stau de vorba cu unii dintre ”prietenii” mei. De multe ori, nu apuc să spun multe lucruri, ei știu mult mai bine cine sunt, ce fac și mai ales cât de mult nu îmi pasă mie de muritorii de rând.
De ceva ani de zile am reușit să scap definitiv de obiceiul de a eticheta. De unde să știu eu ce simte omul și în ce ape se scaldă? Poate tu, care mai etichetezi știi mai bine decât mine.

Anul acesta însă am mai descoperit niște reminiscențe pe care observându-le, în toată splendoarea lor, le-am supus unui amplu program de exterminare. Etichetând îți faci viața amară, asta nu înseamnă să fii cu totul relaxat in fata unei realități copleșitoare, dar nici să pornești cu stângul în orice demers de comunicare. Etichetarea mai are și dezavantajul de a fi contagioasă. A spus cineva că altcineva este așa și pe dincolo, gata! Răul s-a comis. Nici nu știe săracul om de ce este privit straniu de dincolo de desktop când el nu a făcut nimic și nu cunoștea pe nimeni personal din ostila asistență. Și uite așa se naște și bârfa în care se proliferează tot felul de judecăți de valoare despre oameni pe care poate nu i-ai văzut în viața ta pe modelul ”am auzit eu că…”
Norocul nostru a omenirii este că pământul se învârte și oamenii sunt individualități cu vieți ascunse sau nu de ochii ”prietenilor” de pe Facebook.

Etichetările, generalizările sunt folosite în cea mai mare măsură de oameni prea leneși să gândească singuri că omul este un cumul de stări, trăiri, emoții și contexte.

Etichetele nu prind pe oamenii alunecoși 🙂

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

eleven − 2 =