Povești de viață

Totul începe cu straniul sentiment că părintele tău s-a îmbolnăvit. Până atunci obișnuit erai tu să fii cel îngrijit, întrebat dacă totul este în regulă, alintat și ocrotit. Deodată însă ești pus în fața unei alte realități, o realitate cumva străină de senzațiile pe care le-ai simtit până atunci.

Prima instalată este ușoara ignoranță, pentru mulți aproape imperceptibilă, pentru ceilalți ușor deranjantă. Părintele tău nu are cum să se îmbolnăvească. Dacă ai trăit într-o familie sănătoasă în care boala era maxim o răceala, o veste ca asta te face să crezi că nu mai există undeva un contract cu nemurirea de care beneficiază toți cei dragi. Primești cumva vestea cu detașarea omului prea ocupat cu nimicurile vieții. Sunt atât de importante carierele, egoismele proprii, uneori neputința sufletească, încât pui cumva între paranteze noua stare de fapt.

Timpul trece la fel, tu ocupat cu nimicuri, părintele cumva resemnat că încet, încet se aproprie de vremea plecării. Aceleași discuții de familie, poate aceleași reproșuri și cu siguranță același răspuns de copil prost și ingâmfat care nu poate concepe ca la un moment dat jocul se sfârșește.

La unii se sfârșește repede. Totul este în regulă și la un moment dat, anunțul vine ca o furtună: părintele nu mai este. Stare de șoc, jale, remușcări, întrebări fără răspuns. Alții însă au avut norocul meu. Pentru că da, este un noroc să îți ajuți părintele să plece. Cumva roata s-a învârtit. Dacă la naștere mama a avut grijă să trăiesc frumos, eu la rândul meu am ajut-o sa plece în Lumină la fel de frumos. S-a stins zi de zi sub ochii mei, măcinată de boala nefericirii – cancerul. În mod straniu, eu, omul care ajută oameni, nu am putut să îmi ajut mama. Am fost și eu bolnavă de ignoranță și de senzația că părinții nu pot păți nimic.

Știam atât de bine că acestă boală vine din incapacitatea de a genera sufletește bucurie necondiționată. Și deși știam, am fost cumva incapabila să am puterea să o scot la timp pe mama din starea de nefericire. Din când în când povesteam cu ea cât de important este cuvântul, că el creează starea, cât de important este să te bucuri simplu și să nu te intereseze  foarte tare greutățile vieții, care nu sunt decât simple exerciții. Poate că nu m-am străduit destul sau poate că pentru pîrintii noștri suntem eterni copii neștiutori.

Mă enervează lacrimile care îmi curg involuntar. Le simt ipocrite. Mă întreb unde erau ele atunci când mă deranja vreun telefon dat de mama în mijlocul unei sedințe. Sau când nu aveam răbdare cu ea când vorbea prea rar sau prea încet. Îmi spun că este atașamentul care doare defapt. Cel mai puternic atașament mama-copil. El se rupe încet și această suferință ezoterica naște lacrimile. Probabil altă explicație ipocrită, cine știe unde este adevărul?

Moartea este un exercițiu al vietții. Un mare omagiu pentru toate zilele în care ne trezim sănătoși și fără nici un fel de problema importană. Înnebuniți de traiectoria pe care pășim din frageda pruncie, uităm cărarea firească. Dezumanizarea perpetuă la care ne condamnam sufletul ne aduce o surdă nefericire imperceptibilă și undeva, la un moment dat într-un târziu, o nota de plată. Ne-am dezvățat de normalitate. Suntem învățați să ne ascundem sentimentele, să întoarcem capul de la suferință și să ne îndepărtăm constant de vocea noastră interioară.

Acceptăm într-un mod firesc să ni se cuantifice suferința sau bucuria și acceptăm supuși jugul sclaviei albe pentru câtiva galbeni în plus. Ni se spune câte ore putem suferi (și aici mă refer la concediile date în caz de deces) sau să ne bucurăm. Ne îmbolnăvim cu teama de a fi înlăturați și sloganul ”motivațional” – ești de înlocuit – a ajuns imnul pieței de  muncă. Nu mai știm să mulțumim, nu ne mai mulțumește nimic și ne trezim singuri de noi.

Viața își cere tributul firesc. Totul are o ciclicitate, dacă la început ești întrebat  despre viață ”când s-a născut?”, acum ești întrebat ”când a murit?”. Până la urmă între cele două nu este decât o manifestare a firescului. Sau nu.

Amintirile încep să apară, o stranie senzație de liniște se așterne și începi să faci pace cu tine, mulțumit fiind ca ai avut privilegiu de a-ți face datoria până la capăt.

Avantajul pe care l-am avut întotdeauna a fost capacitatea mea de autoanaliza. Mi-am desavârșit-o ca un chirurg care face incizia perfectă. Mi-am antrenat cu fiecare ocazie capacitatea de a fi și observator, să observ și mai ales să mă observ. Îmi pot urmări gândurile principale de la nașterea lor până la triaj: gând bun, gând negativ care trebuie lăsat să plece, gând cu o rădăcină comună cu un eveniment, stare, persoană.

M-am analizat la milimetru să știu exact de ce mi-a fost dat acest exercițiu de viață. Am simțit bucuria și mulțumirea sufletească că nu mi-am lăsat mama singură la începutul celui mai lung drum. Mi-am surprins tatăl vorbind cu ea în acele momente în care din mama mea frumoasă rămăseseră doar bucăți de corp contorsionate de durere. Și am știut din acel moment ce vreau de la bărbatul care îmi va fi alături o viață întreagă. Candoarea, grija, tandrețea, atenția cu care și-a ales cuvintele mi-a întărit convingerea ca omul are capacitate de a fi om, însă de cele mai multe ori este ajutat să uite. Și asta îmi doresc eu alături de mine, un om care să nu uite vreodată că începutul unei noi zile poate înseamna și șfârșitul definitiv al ei.

Am în jurul meu oameni pe care-i pot numi prieteni, precum și mulți care vor pleca așa cum au venit. Am mai învățat să fac încă odată diferența între ”îmi pasă” și ”simulez că îmi pasă pentru că dă bine”. Nu judec pe nimeni, am o infinită compasiune față de toți cei care sunt atât de departe de Sine încât se condamnă să fie singuri. Am văzut teama de singurătate la mulți oameni. Le-am simțit angoasa de a sta măcar și o zi cu ei înșisi. I-am urmărit făcând aceleași greșeli, judecând viața și conjuncturile. I-am văzut înrăindu-se și acuzând în stânga și dreapta pentru nefericire. Am văzut oameni bogați mai săraci decât ultimul om care scormonește în ghena și oameni săraci cu lumina bogăție în ochi.

Am văzut oameni permanent nemulțumiți și oameni mulțumiți fără a avea altceva decât pe ei înșiși. Am văzut oameni mulțumiți că li se aruncă o ciozvârtă sub forma unui bonus și am văzut tristețea din ochii familiei lor care plăteau defapt asta. Banii au un preț dacă ne uitam atent în jur vedem și cât bine și cât rău au făcut. Pe cât de mulți bani sunt, pe atât de mulți oameni nefericiți și nesiguri, pe atât de mulți oameni care mor de foame. Cu toți banii și progresele, în Africa și nu numai, mor zilnic copii de foame. Ce straniu, nu? Lângă noi în fiecare zi mor oameni din neglijența altor oameni.

Când m-am oprit din scris am știut că va veni momentul. Cu mulți ani în urma mi-am luat rămas bun de la bunicul meu pe care l-am adorat, ținându-I în brate și trimițându-l în Lumină. Pe vremea aceea avem 17 ani și știam infinit de puțin despre om, despre Univers sau Divinitate. Simțeam însă de pe atunci că viața pe pămant are un sens și ea nu se termina pur și simplu odată cu ultima respirație. Anii care au urmat nu au fost decât exerciții rezolvate cu bine și un imens sentiment de siguranță și revelație că iadul și raiul îl trăim după dorință aici, pe pământ.

Oricât de pregătit ai fi, ultimul moment te ia prin surprindere. Ultimele bătăi de inimă, momentul în care îți chemi părintele rămas cu tine în existența terestră să își ia pentru ultima oară rămas bun de la cel care pleacă în Lumină, te arunca într-o stare ciudată. O forță și o liniște interioară ți se așterne în suflet. Cumva știi ce ai de făcut. Cuprinzi un trup măcinat de boală în brațe și-i arăți Lumina. Îl mângăi ușor trupul și îți iei rămas bun de la mainile care te-au ocrotit și mângăiat, de la buzele care te-au săruta cu tandrețe de fiecare data și-i închizi ochii care te-au privit cu iubire necondiționată o viață întreagă. Un ciclu de viață a luat sfârșit. De azi ești mult mai adult decât copil.

Așa mi-am luam rămas bun de la mama. Zile de organizare, de reîntâlniri cu familia și oameni dragi. Zile în care lacrimile nu se arată din grijă  pentru celălalt părinte rămas singur. Afișezi un soi de demnitate și îți repeți de mii de ori că moarte este doar un pas câtre o nouă viață, promitându-ți că îți vei oferi timp destul să îți plângi toată durerea la un moment dat. Ultimul drum, redarea trupului în pământ este o experiența care îți arată cât de important este să trăiești în fiecare zi.

Ce înseamnă viața în deplinatatea ei și cât de mult trebuie să o onorezi. Fără suflet, suflet a cărui voce de cele mai multe ori o ignorăm, suntem doar carcasa aidoma unui ambalaj programat să moara în fiecare zi. Te întorci acasă, locul unde realizezi că acasă înseamnă mama care te așteptă cu drag. Depeni amintiri, îți rezervi momente de singurătate și realizezi dintr-o dată că acel cuvânt fabulos ‘’te iubesc’’ fără substanță, fără consistență și manifestare, este doar un cuvânt simplu cu o explicație fadă în dicționar.

Încet, încet totul revine la normal, dacă normaliatea poate însemna un gol lăsat în suflet, dezamăgiri și o stranie senzație de singurătate.

În fond nu este decât o simplă poveste de viață….

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

17 − seven =