Începutul-din roman

Prima lacrimă a curs greu. A fost ca o naștere lungă și chinuitoare.

Apoi obrajii i-au fost inundați de lacrimi care curgeau ca o ploaie torențială de vară.

De ce plângi? S-a întrebat?

23 Septembrie 2005

Pentru mine bărbații sunt niște eterni cavaleri. Au armuri puternice după care se ascund, săbii gata de lupta și războaie de dus. Din când în când suferă câte o pierdere și poate plâng sau poate pur și simplu nu le pasă. În acest moment contează mai puțin. Este întuneric în apartament, de cinci minute am intrat și stau pe întuneric în pragul ușii. Ce caut eu aici? Mă încearcă un sentiment ciudat, parcă aș locui într-o cameră de hotel unde mă întorc fără să îmi facă plăcere. Coridorul, ușa, cheile, toate îmi sunt străine. Cuvântul ”acasă” este doar o spicuire din dicționar. Stau pe întuneric și îmi este frică să aprind lumina, pe lumină toate gândurile îmi vor năvăli în față brutal. Ceva s-a stricat în sistem: muzica falsează, gesturile sunt teatrale.

Toate încep cu un motiv. M-aș minți dacă aș susține că m-am așezat într-o bună dimineață în fața calculatorului și m-am apucat de scris. Așa, ca din vocație. A scrie un jurnal este metoda cea mai ușoară de a te vindeca de nevroze și depresii. Jurnalul pare ultima șansă în cazul meu. La ora asta prezint simptome duble de nevroză și depresie.

De care ar trebui să scap prima oară ?

Îmi dau seama că urăsc cuvintele mari, declarațiile senzaționale ”este ultima dată când te supăr, te iubesc, nu o să te înșel niciodată (cu eterna minciuna – nu te-am înșelat niciodată), nu o să te mint, o să fim fericiți toată viata, acum chiar ne despărțim (varianta preferată de mine în ultimul timp)”.

Admir oamenii care au ținut un jurnal din copilărie, am cunoscut unul și pentru el jurnalul a devenit un punct de reper. Eu am încercat, mi-a lipsit tenacitatea, cine avea timp să scrie jurnale când viața era palpitantă? Dar mi-ar fi plăcut să fi avut unul acum. O dovadă a evoluție mele în timp, concretă, pe alocuri naivă, punctând cele mai importante trăiri. Acum memoria a selectat, binele cu răul se amestecă, chipurile se estompează și chiar cele mai frumoase amintiri își pierd din conținutul concret. Nu mai zic de amici, iubiți, cunoștinte, nume, adrese, stări. Poate stările au rămas, unele dintre ele.
Există și categoria de oameni care decid să scrie un jurnal atunci când devin celebri, un fel de tribut trecutului pentru ceea ce au devenit. Biografii romanțate…..

Cum ar fi sunat pagina mea de jurnal acum 21 de ani? Acel jurnal cu coperte galbene pe care îl ascundeam fără succes de mama.
‘’ Dragă jurnal, este o petrecere la care vine x, eu fiind cu y. În ce mă îmbrac? Oare o să se uite la mine x? Ce mă fac dacă descopera y? Vai, iarăși începe școală.’’

Dar acum 15 de ani?

‘’ … sunt foarte tristă, iarași este sesiune, părinții nu mă înțeleg și x, ce creatură, mă place și eu nu știu cum să ma comport “.

Observ acelasi lait motiv: ‘’dragă jurnal, am 34 de ani. Peste 6 luni voi împlini 35, îmi place să spun deja cifra rotundă, cred că numai la copii se practică fracționarea vârstei, 2 ani jumătate, trei zile și 1 minut. De ce țin minte unii detalii neînsemnate?

Am 34 de ani jumătate. Îmi simt de cele mai multe ori vârstă nedefinită, simt că înțelepciunea îmi dă târcoale și îmi potolește elanul de multe ori. Îmi pun și serioase probleme de combatere a ridurilor, mai ales cele inexistente. Ciudată combinație mai sunt: invoc în permanență importanța non materiei și sunt preocupată de toxina botulinică. Câtă ipocrizie.

În fond ce am realizat până acum? Cam tot ce mi-am dorit. Cariera am, mariaje am avut și am, am un copil, un cățel, o casă pe care o construiesc, scriu o carte, am prieteni, cu admiratorii stau prost dar mi-am propus să rezolv problema.
Ce îmi lipsește totuși ?

Uneori am impresia că îmi lipsește iubirea. Dar oare pot eu să iubesc? Dacă nu pot, cum să fiu iubită? Iubești și esti iubit devine o condiție? În iubire se cere reciprocitate altfel devine platonică și falsă. Iubesc și sunt iubit. Asta este situația ideală. Iubesc sunt ignorat, iubesc și el/ea nu știe, iubesc și sufăr, iubesc sunt fericit? Cele mai întalnite situații…. Cum ziceam, probabil că în fiecare, avem o parte idealistă. Iubirea nu există.

Ce este iubirea ? Este un sentiment? O stare? Cât ține ea și de ce anume este legată? De suflet, hormoni, creier? Care este diferența între iubirea de părinte și iubirea unui bărbat, al unei femei, care este cea reală? Nu ar trebui să fie la fel? De câte ori rostim ”te iubesc” și de câte ori simțim asta cu adevărat. În ce situații?
Sub ce stimuli? De cele mai multe ori răspundem automat.

– Mă iubești? întreaba ea.
– Sigur….
– De ce ?
– ….. ?!
– De ce mă iubești ?!
– Pentru că te iubesc, pur și simplu.
– Argumentează…
– Ce te-a apucat? Mi-ai văzut ciorapii?
– Sunt în sertar, deci nu mă iubești…..

Sau varianta feminină:

– Mă iubești? întreabă el
– Da, sigur că te iubesc.
– De ce ?
– Pentru că ești puternic, ador să fac sex cu tine. Înșiruirea continuă în mintea mea. De ce te iubesc eu la ora actuală? Pentru că mă lași în pace, pentru că nu ești gelos atunci când mă sună vreun bărbat, pentru că te duci să cumperi hârtie igenică noaptea, pentru că plimbi cățelul duminică dimineața. Doar pentru atât ?

Ce naiba este iubirea? Este nebunia de un minut în care îți aranjezi părul, te uiți în oglindă de mii de ori, te parfumezi cu grijă între sâni și pe chilot și aștepți telefonul care confirmă întâlnirea amoroasă? Iubești penetrarea și orgasmul. Mângâierea de după. Prima criză de gelozie? Primul trandafir ? Prima declarație? Iubești necunoscutul sau aventura?

Iubești mai mult amantul decât soțul care a ajuns banal? Instinctul animalic care ne conduce sau rațiunea?

Există oameni care pot iubi mai multe persoane în același timp. Eu sunt unul din ei. Pot iubi în secret, pot iubi platonic și pot iubi omul de lângă mine. Dar asta să înseamne tot iubire? Ar trebui să se inventeze alt cuvânt. Unul cu semnificație clară, nu ca iubirea …

Oare am fost îndoctrinați că iubirea este de tip Romeo și Julieta? Că este ceva pur, reciproc dar deloc durabil? Nu cumva iubirea este dorința noastră de perfect, de nesfârșit și un deziderat după care alergăm o viață întreagă? Un fel de motor care ne ține în mișcare. Oare când voi avea 80 de ani voi vrea să iubesc și să fiu iubită? O să mai îmi pese? Oare în ce fel? Va dispărea sexul și va fi înlocuit de ce anume? Obișnuință? Respect? Înțelegere? Empatie față de reumatismul celuilalt? Nepăsare sau uitare? Moarte?

Rămâne aceeași întrebare, sunt eu capabilă să iubesc? Măcar efemer, puternic, intens, o clipă.

Din toată dorința de a fi strânsă în brațe și iubită cu pasiune, din dorința, de a simți ‘’ fluturi în stomac” ce ar rămâne atunci când El ar fi în fața mea? Acel El ideal, întruchipat de-a lungul anilor de diferiți bărbați.

Când am fost copil nu mi-a plăcut să mă joc cu păpușile de-a familia. Poate nu mi-ar fi stricat măcar ludic să mă imaginez soție devotată, cu copii, gătit și cârpit ciorapi. Dar dacă nici atunci nu aveam creierul limpede și nu aveam capacitatea să îmi imaginez aceaste posturi, ce șanse sunt acum?

Exercițiu de imaginație: apare El. Perfect, extraordinar și nemaipomenit. Ce s-ar întâmpla practic cu noi doi? Probabil nimic. Mi-aș aduce aminte brusc de conveniențe sociale, aș invoca un moment nepotrivit legat direct de lenjeria pe care nu aș considera-o destul de sexi și m-am strădui să par ceea ce nu sunt: distantă și prea rațională. Culmea este că majoritatea bărbaților nu observă detalii legate de lenjeria intimă. Că sunt roz sau mov, cu dantelă sau bumbac. Dar de dragul poveștii imaginate de mine, El ar face-o. Ar observa și lenjeria și trucul meu de a-l îndepărta și pupilele mele dilatate ca un animal de pradă. Și ce ar mai observa? Hârtia suportă multe așa că pot să continui liniștită: ar observa verigheta, timiditatea mea ascunsă, lipsa de dragoste conjugală, disperarea de a găsi sensul cuvântului iubire.

Femeile sunt idealiste, toate. Chiar și femeile ca mine care au învățat să joace după regulile lor, ale bărbaților. Uneori, din curiozitate fac un sondaj printre prietenii mei bărbați. Îi întreb cum sunt eu percepută? Se pare că sunt deșteaptă, puternică, arăt bine …. cam atât. Unii, mi-au spus că intimidez, alții, mult mai apropiați, că nu mă comport ca o femeie. Oricum după părerea lor nu sunt genul la care să te duci cu buchete de flori și bombonele. Când sunt cu ei, de multe ori ascult intimități legate de amante sau neveste. Mă cred de-a lor și nu se mai jenează.

Momentul în care preiei frâiele vieții și lupți pentru visele tale, este momentul în care îți sacrifici feminitatea? Primele succese sunt și primele înfrângeri personale? Se poate bucura bărbatul de lângă tine pentru că ești puternică, luptătoare în fața situațiilor fără ieșire, fără ezitări, loială principiului ”nu te rănesc’’? Eu cred că nu. Bărbații la rândul lor sunt idealiști. Femeia trebuie să fie frumoasă, deșteaptă, să aibă o carieră, să fie o mamă bună, o soție iubitoare înțelegătoare, iertătoare …

Și când le ai pe toate în procente mai mult sau mai puțin asemănătoare nu te iartă niciodată. Poți fi frumoasă și deșteaptă. Ești a lui și în momentul în care știe asta își va vâna alt personaj feminin. Bărbații sunt vânători, instinctul animalic este mai presus de rațiune. Cei care nu vânează sunt frustrați și de fapt nu au curaj. Ei sunt partenerii perfecți lângă care spiritul tău de femeie se sinucide câte puțin în fiecare zi. Vin direct de la serviciu, acasă, nu înșală (repet pentru că nu au curaj) devin leneși se lățesc pe un fotoliu și probabil fac sex prost și rar.

Vânătorii însă sunt mândri să își prezinte arma din dotare. Îi recunoști dintr-o mie după atitudinea sigură pe care o afișează. Pleacă la luptă înarmați, dar în momentul în care își dau seama că pușca este de fapt o praștie și că arma reală este la femeie, nu te iartă niciodată. Să te ferești de ura unui bărbat vânător. Măcar o dată va reuși să te păcălească cu șarmul lui și să te lase mai apoi pradă disperării.

Se poate bucura un bărbat sincer de succesul unei femei? Teoria zice că da. Este categoria de așa ziși prieteni, care se bucură pentru tine. Oare ei au renunțat să creadă că vreodată îți vor da chiloții jos și vor face sex cu tine? Sunt resemnați definitiv și din dorința de a împărți același aer parfumat, mimează bucuria până la a crede în ea? Sunt ei capabili să se bucure sincer? Nu știu, în momentul acesta am obiecții serioase și un set de argumente:

Cu câți dintre prieteni am facut sex? Câțiva există. Sau bucurat ei pentru mine? Da, s-au bucurat.

Suntem prieteni în continuare? Să-l luăm pe x, drăguț sensibil, mereu aproape de mine când aveam nevoie. Am râs, am făcut sex, de cele mai multe ori de milă, am filosofat, am plâns, o situație specială ne-a unit, o altă situație ne-a despărțit. Declarația de despărțire: o să rămânem prieteni. Mai suntem oare?

Cazul doi: ne-am plăcut, am mimat iubirea ca doi actori de Oscar, ne-a durut distanța, am suferit, am făcut sex, ne-am declarat prietenia. Mai suntem oare? Nu.

Celelalte cazuri sunt mai des întâlnite: ne-am cunoscut, am povestit, am râs, poate vreodată o să și plângem, nu am făcut sex, nu o să facem niciodată sex. Suntem prieteni? Suntem.

Eu profit de ocazia deosebită de a pătrunde în gândirea tabu a bărbaților și ei probabil din dorința de a-mi smulge chiloții într-o ocazie specială așteaptă răbdători. Cu aceste rânduri scrise și poate într-un final tipărite într-o carte o să mai sortez definitiv prietenii purtători de testicule. Cei demascați o să mă deteste și o să îmi găsească tot felul de defecte de caracter. Ceilalți, supraviețuitorii o să se bucure de statutul rămas și o să spere în continuare.

Adevărul este undeva la mijloc. Dar eu tot cred că între un bărbat și o femeie există o rivalitate bazată pe cine tăvălește pe cine mai întâi. Dacă asta nu există atunci se declară prieteni în speranța că unul dintre ei va ceda.

Complicată situație.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

17 − five =