De ce nu îmi place ziua mea ?

Frumoasa mea meserie m-a învățat să fiu un detectiv bun. Nu iau de bună trauma cu care vin oamenii, ci sap la rădăcina ei să găsesc adevărul. Și cum nu o să îți povestesc povești din cabinet, o să te invit să analizezi cu ochi de psiholog mica mea traumă: ziua mea de naștere. Acest text este scris pe 10 Februarie 2010 și te asigur că de ceva ani buni îmi place la maximum ziua mea.

Dar să vedem povestea…

Dimineața trag cu ochiul în calendar să îmi notez o întâlnire. Deci mâine este 11 februarie, hmm, iar este ziua mea.
O să mă sune prieteni, cunoștinte, obligații, mama, tata, fiecare separat  desigur. O să mi se umple mail-ul de mesaje de sănătate, voie bună și mai știu eu ce.
Aveam 7 ani, prima aniversare pe care mi-o amintesc foarte bine. Casa bunicilor era luminată de sfeșnice în care ardeau lumânări ca la parastas, Peste 50 de invitați îmi lăsaseră semne umede pe obraz. Eram eu și verișorii mei, speriați de perspectiva că se prea poate ca la mijlocul petrecerii (adică ziua mea de naștere) o să ne trimită la culcare că este prea târziu. Am și acum senzația aia de păpușa îmbrăcată pentru musafiri și aud parcă ar fi azi,  ”hai, te rugăm, mai spune o dată poezia cu iepurașul
Mă învârteam printre ei și mi se părea că am nimerit din greșeală într-o poveste care nu semăna cu nimic cunoscut. În afară de noi 3 copii mai era câinele familiei, la fel de terifiat ca mine.

Petrecerea a durat mult, țin minte că primisem cel puțin 12 cadouri de același fel, și că în final observaseră în sfârșit părinții mei că aveam 40 grade febră. Se pare că de atunci stăteam bine cu PR-ul personal, zâmbeam fotogenic în toate pozele în care mă plimbau din cadru în cadru ca pe o maimuțică. În fine, din toate persoanele invitate, abia recunoșteam câteva din familie, în rest lume străină cu chef de dans.
Marea petrecere s-a încheiat spre dimineață, la spital, eu având  o severă infecție la rinichi și un cearșaf rece pe mine cu care vroiau să îmi scadă febra.
Dar nu petrecerea în sine m-a traumatizat și nici cearșaful rece atât, ci adunătura aceea de oameni care făceau pe amabilii cu o puștoaică de 7 ani doar din dorința de a se distra. Observam figuri prefăcute, prindeam frânturi de bârfă și ma gândeam eu atunci cu mintea mea de copil că oamenii mari sunt tare prefăcuți și eu nu o să vreau să cresc niciodată să ajung la fel.
Cu greu au mai reușit părinții mei să îmi sărbătorească ziua din acel moment. Făceam ce făceam și de fiecare dată mă îmbolnăveam, așa că scăpam ieftin cu doar câteva vizite limitate.

Pe la 18 ani, mama m-a băgat în ședință și mi-a spus că totuși nu pot trăi ca o sălbatică și trebuie, subliniez trebuie, să am și eu o petrecere de majorat. Pentru că eu nu mi-am dat interesul, săracii mei părinți au făcut invitații, meniu, au eliberat casa bunicii și din câte țin minte au făcut și un playlist. Dezastru total.
Mama grijulie, mi-a cumpărat de la Fondul Plastic o rochie înțepenită și m-a pus să jur  pe viața ei că o îmbrac. Petrecerea a fost drăguță, cel puțin așa au spus colegii, eu una am preferat să îmi consolez colega de bancă, proaspăt părăsită. Partea amuzantă a fost când colegii și-au făcut curaj și m-au invitat la dans, eu simțindu-mă teribil de straniu să fiu atât de aproape de băieții ăia cu început de erecție la atingerea coapsei mele.

După petrecere, am plecat acasă cu zeci de jucării de pluș, ciocolată și alte prostii și i-am jurat mamei mele eu de data asta că în viața mea nu mai fac vreo petrecere de ziua mea.
Desigur că acestă decizie a declanșat un delir în familie, fiindu-mi pusă pecetea de antisocială. Mă rog, așa a considerat mama.
După maturizare, independentă fiind, am reușit să mă fofilez cu bine în fiecare an. Drame majore nu mi s-au întâmplat. Una, două petreceri surpriză de care aflam cu două săptămâni înainte și câteva seri așa zis romantice în care nu se întâmpla mare lucru, oricum niciodată ceea ce mi-aș fi dorit.

Dar să revin la ziua de astăzi. Înainte de a ajunge la birou, deja fabricam în minte o scuză valabilă pentru a lipsi mâine. Mă gândeam să anunț de astăzi că mâine mi se fură telefonul sau că dintr-o greșeală groaznică, mi-au restricționat apelurile. Am intrat hotărâtă să mă scufund în muncă și să stau acolo până pe 12 februarie. Toate astea, nu înainte de a-mi dori ceva minunat să se întâmple și să scap cu bine de ziua mea.

Ei bine, minunea s-a întâmplat. Colegii mei dragi, mica mea familie de peste săptămână a început sărbătoarea de astăzi. Colegii fiicei mele mi-au trimis o impresionantă scrisoare la care sincer nu mă așteptam. Puținii, dar minunații mei prieteni, oameni atât de dragi mie, au început de azi să îmi ureze toate cele, deoarece știu ei că mâine, pe 11 Februarie s-ar putea să … dispar.
Am mâncat chipsuri cu șampanie, tort de bezea cu nucă și am râs mult astăzi. Parcă mâine nu mai pare atât de groaznic. O să continuăm.

Până la urmă răspunsul la întrebare era foarte simplu: nu îmi place să îmi sărbătoresc ziua cu oameni care nu mă cunosc așa cum sunt eu, nu îmi place să am alături un om care nu mă iubește, nu îmi place să fiu falsă pentru că trebuie. Nu sunt antisocială, nici ghinionistă (așa zice mama) sunt doar un om normal care iubește firescul.
Happy birthday to me, alături de toți oamenii minunați pe care-i cunosc!

P.S
Și da, mi-aș dori mâine să primesc 1 milion de zâmbete sincere, îmbrățișări calde, peștișorul de aur, bagheta fermecată și partea a doua a cărții ”Cum să fii cea mai bună în toate” :):):)”

Ei, ți-a plăcut povestea mea? Te asigur că din 2010 au fost zile de naștere mai bune sau mai puțin bune, dar eu una m-am împăcat definitiv cu mine. Și indiferent cum vor mai fi de acum încolo, eu o să fiu bine.

About the author: Adriana Petrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

4 × five =